Altfel

O atitudine şi un concubinaj altfel.
Odată cu însemnarea asta, am schimbat şi tema grafică a blogului. Strigoii şi lupul pripăşiţi pe-aici pentru sărbătoarea Sfântului Andrei au avut un nesperat succes la public, dar a venit vremea să se ascundă iar, pentru un an încheiat, în negura istoriei populare.
Am intrat în aşa-numita lună a cadourilor, astfel încât Cronica adoptă un nou look, în ton cu sărbătorile care se apropie.
În perioada asta auzi peste tot că trebuie să fim mai înţelegători, mai buni. Serios, trebuie? Adică, de ce acum?… De ce avem nevoie de pretextul unei sărbători ca să ne uităm la cel de lângă noi cu alţi ochi? Dacă omul acela e vrednic de admiraţie, de ce nu i-o putem arăta mereu, nu numai când Iisus se naşte ori învie? Iar dacă respectivul e un ticălos, de ce să-i arătăm indulgenţă într-un final de an, când el, în restul timpului, ne pândeşte pe la spate?… Sentimentele mele nu au un switch on/off.
De asemenea, în perioada asta se celebrează ziua naţională a României. Emisiile posturilor de radio şi de televiziune se umplu de melodii româneşti şi de patrioţi (mai mult sau mai puţin credibili), iar străzile se transformă în băi de mulţime cu fasole şi cârnaţi. Iubiţi România – serios? Daţi-mi voie să am dubiile mele că n-aţi ieşi în stradă pentru hamburgeri şi Cola, pe motiv că sunt ale americanilor.
Eu nu iubesc România. O parte din sufletul meu a rămas, pentru totdeauna, hălăduind printre canioanele de sticlă şi oţel ale Manhattanului. Iar restul fiinţei mele s-ar obişnui oricând într-un sătuc din insulele britanice, într-o casă de turtă dulce din Brugge ori într-un cartier din Praga boemă.
Legătura mea cu România este una artificială: ţara asta nu m-a ales pe mine să-i fiu tânăra ei speranţă, iar eu n-am ales să mă nasc în maternitatea care, mai târziu, avea să-i fure lui V. şansa unei vieţi normale. În plus, România nu mi-a oferit niciodată vreo dovadă a unei iubiri ce se merită împărtăşită; fiecare bucurie trăită aici, oricât de mică, a avut reversul unei munci înzecite.

Prin urmare, nu iubesc România. Dar asta nu înseamnă că nu încerc să o respect – ca pe un tovarăş de viaţă cu care împarţi, mai mult de nevoie decât de voie, şi bune – şi rele.

Comments

  1. Dragostea de tara e altceva decat se spune. Ceea ce se spune sunt doar sloganuri.
    Acum sute si mii de ani, daca nu luptai pentru viata ta, ajungeai rob pe la tatari sau… hrana la vulturi. Asta e un aspect al dragostei de tara: interesul de a supravietui.
    Alt aspect – te simti bine cu cei care vorbesc limba ta natala. Te simti bine si-ti plac locurile, natura, clima, caci te-ai nascut si ai copilarit aici, te-ai dezvoltat si te-ai format influentat fiind de toate care te inconjoara.
    Mai exista si varianta ca te simti bine acolo unde castigi bine si esti respectat si deci acolo e tara ta, dar eu nu fac parte dintre aceia.

  2. Am vazut ieri un reportaj tv care m-a facut sa regret simpla actiune a aprinde “tembelizorul”, extraordinar de banala de altfel (actiunea). Iubim Romania, dar punem intrebari despre 1 decembrie numai unor oameni amarati, care stau mai mult pe strazi si care infulecau de zor sarmale sau fasole? Poate trebuia sa li se faca observatie si ca vorbesc cu gura plina, nu? Sau punem aceleasi intrebari numai unor oameni invaluiti in aburii alcoolului? Pe ce principiu? Pe principiul ca omul beat spune adevarul? Mda. In rest, iti impartasesc sentimentele legate de anumite perioade ale anului in care trebuie sa ne punem aura de oameni buni si sa fim ingaduitori si iubitori si iertatori si bla ba bla.

    P.S. Sa stii ca acum doua zile ti-am facut cateva urari in gand (cu alte cuvinte, n-am uitat). Maine e randul tau, caci mai imbatranesc cu un an. [Brainless]

  3. @Mircea Vladut: Imi plac locurile – da; imi place clima – da; aici m-am nascut, am copilarit – m-am dezvoltat si m-am format – da.

    As renunta la toate astea in secunda urmatoare – da.

    De ce?… Pentru ca aici nu sunt respectat. Nu eu, ca persoana X, ci eu – ca Om.

    @Brainless: n-am sa uit.

  4. Eu sunt de 1 an imigrant de generatia 1 in Norvegia. Cand am plecat, am plecat de tot. Nici eu nu am sentimente deosebit de puternice fata de Romania. Cred ca partial este deoarece eu sunt in general mai preocupat narcisist, si o alta parte poate tine si de faptul ca patriotismul de niveluri cat de cat naturale/normale nu este predat in scoli in Romania la un nivel competent. Desigur ca probabil exista si alte parti de motive care tin mai mult de istoria mea individuala.

    Sunt insa mai legat decat credeam de limba romana. Efectiv, desi mi-am propus sa o folosesc din ce in ce mai putin, si la un moment dat chiar deloc, si chiar si fac asta in real life, cand sunt la serviciu si chiar cand dorm, totusi vad ca printr-un fenomen pe care nu-l pot descrie decat ca unul addictiv, imi ingadui cu cea mai mare indulgenta sa o folosesc la niveluri neasteptat de mari si total neplanificate de mine, si inca si in moduri nemaifolosite de mine absolut niciodata inainte in cantitati mai mult decat strict necesare, mai ales in timpul scolarizarii obligatorii, adica in SCRIS !…este, desigur, si deoarece aici, in Norvegia, am MULT mai mult timp liber decat as fi avut in SUA, de exemplu, unde acest proces de renuntare la limba romana s-ar fi desfasurat mult mai usor.

    Deoarece te-ai referit la SUA, voiam sa-ti spun ca am citit ce ai scris sub sectiunea respectiva, si efectiv nu pot decat, inca o data, sa te felicit sincer atat pentru talentul literar autentic, cat si pentru finetea observatiilor punctuale chiar, as putea sa zic, deasupra mediei de pertinente, ca observatii provenind in limba romana, (am fost si eu in SUA, si am citit si eu diverse chestii despre SUA scrise de diversi observatori straini…desigur, nu prea multe, dar totusi, destule ca sa imi dau seama ca scrisul tau a reusit sa imi capteze atentia, ceea ce pot sa iti spun ca inseamna ca este CU TOTUL deosebit, deoarece eu nu numai ca am ADHD, dar nici de citit texte lungi nu obisnuiesc sa mai fac de destul de multa vreme, deci chiar ca un text trebuie sa imi capteze atentia dincolo chiar de subiectul abordat, ca sa fiu eu personal in stare sa il citesc de la un capat la altul, atent la fiecare cuvant, asa cum am reusit sa fac cu textul tau despre SUA.

    deoarece te-ai referit si la fratele tau V., am citit si acea parte a blogului tau. Nu am nici experienta, nici o expertiza deosebita in acest domeniu, nu cunosc personal decat vreo 2 familii care au copii cu sindromul Down, insa acei copii au norocul sa aiba IQ apropiat de cel mediu, nu au retard mintal, asa ca V. Daca mi-as permite sa comentez ceva in legatura cu asta, este ceva mai mult legat de “filozofia” mea de viata, desi eu personal trebuie sa recunosc ca NU m-am ciocnit de stressuri atat de semnificative ca de exemplu boala cronica severa in familie, cum te-ai luptat tu de mic, deci ce zic eu este total posibil sa fie total aiurea. Eu as incerca, pe cat posibil, si incet incet, cand va deveni posibil, in nici un caz NU fortat, ca asta STIU ca nu se poate, sa incepi sa ierti pe toti pe care ii stii sau chiar si intuiesti vinovati de soarta fratelui tau, (inclusiv D-zeu, daca e cazul). Cred, in mod sincer, ca daca vei reusi sa indeplinesti acest lucru la un moment dat, iti vei ingadui si tie insuti cu o mai mare libertate sa privesti catre viitorul tau personal si sa iti indeplinesti in mod chiar mai bun, mai optim, orice teluri pe care ti le-ai propus si orice indatoriri pe care ti le-ai asumat fata de TINE. (Este, recunosc, o filozofie poate inspirata din AA, Alcoholics Anonymous, si alte programe de tip 12 pasi, care inca NU este ff populara in Europa, din diverse motive, dar ESTE ff populara si larg acceptata in SUA, si chiar dovedita ca posibil partial eficace macar in cele 33 % din cazuri care sunt vindecabile chiar si fara nici un tratament in cazul multor , sau disfunctionalitati ce tin de starea psihica a cuiva.)

  5. Multumesc frumos pentru opinii si pentru aprecieri. Am acum un motiv in plus sa ma “aplec” si mai mult asupra jurnalului de Egipt.

    Cat despre ultima parte, e posibil sa ai dreptate. Insa acum, pur si simplu, nu am puterea aceea. 🙁

  6. CITEZ As renunta la toate astea in secunda urmatoare – da. atunci de ce nu RENUNTI SI LA A GINDI in limba romana? si parafrazind un clasic JFK : nu trebuie sa spui ce face tara pentru tine ci ce ai facut TU !!! pentru ea. dupa modul la care ai renunta te cam doare in POOP ( engleza ca si asa tie dor de manhatan

  7. @ Anonim: eu am experienta si la gandit in romana, si la gandit in alte limbi decat romana, (pe perioade relativ lungi de timp, nu doar intermitent cateva minute ici si colo). Dupa parerea mea, NU este usor sa iti coordonezi ff usor in mod constient ganditul cu vorbitul/exprimatul, cand esti plurilingv, nu doar teoretic, ci chiar traiesti intr-o situatie plurilingva…in care poate multi din noi traim, fie si doar intermitent, fie si numai deoarece o cantitate destul de semnificativa de informatie din exterior catre Romania vine in alte limbi.

    Eu chiar acum incerc asta pe mine insumi, sa imi coordonez ganditul cu exprimatul, si mai complic lucrul asta si cu scrisul, nu doar cu vorbitul…ca de vorbit eu nu mai vorbesc deja de destul de mult lb. romana, decat efectiv poate 20-30 minute/luna daca vorbesc cu parintii la telefon, iar la serviciu, gandesc in engleza si vorbesc in norvegiana. Noaptea, noroc ca nu prea tin minte ce visez, ca e probabil o adevarata varza pe acolo !

    Pot sa iti spun eu ca este complicat. De asemenea ca pot sa iti spun eu ca daca ai niste chestii INCA de REZOLVAT in sinea ta in lb. romana, e mai bine sa le rezolvi tot in lb. romana, nu in alta limba, deoarece am incercat eu si este posibil ca sa ramana partial nerezolvate, si de fapt de aia fac eu chestia asta acum pe blog, in scris, ca sa imi mai ingadui sa gandesc o vreme in lb. romana si sa mai rezolv ce mai era de rezolvat in aceasta limba, inainte sa “trec” mai departe.

    STIU ca este o chestie TOTAL egoista, stiu ca probabil ar trebui sa o fac “in the privacy of my own home”, si nu pe net, in public. La mine e si o chestie de posibil exhibitionism, ca eu mai am niste perversitati, si nu ar fi asta cea mai rea dintre ele.

    NU poti comanda gandului, vreau sa zic, si la fel nu poti comanda altcuiva sa isi aleaga un stil de gandit + de exprimare, atata vreme cat nu incalca vreo lege, sau nu isi face rau siesi si altora in mod CONCRET, (NU “metaforic”), CHIAR daca tu esti de nivel expert si chiar crezi, ai opinia chiar de nivel expert profesional ca ar fi mai optim, mai eficient, sau chiar mai bine pt. un X si/sau societate ca X sa urmeze indicatia ta.

    Nu stiu daca am stiut sa ma exprim prea bine, deorece mie mi se pare destul de complex subiectul pe care il ridici tu. Sunt niste lucruri la care sa stii ca ma gandesc si eu din cand in cand, inclusiv, (desi nu limitat la), la CENZURA si AUTOCENZURA in exprimarea in public, si ma gandesc chiar la nivel destul de serios atunci cand imi atrage cineva atentia, ca de exemplu tu aici, (desi stiu ca nu vorbeai cu mine, ci cu “Intuneric”, dar oricum m-ai facut sa imi pun niste intrebari si despre situatia mea).

  8. P.S. Re. citatul din JFK:

    In cazul meu cat se poate de concret pot sa spun ca probabil, (aproape de nivel de certitudine matematica), contribuabilii din Romania au facut mai mult pt. mine decat am facut eu vreodata pt. ei, si decat am eu de gand de a face vreodata, insa eu nu sunt om politic, si chiar daca as fi, nu as fi primul caz de coruptie/furt din averea poporului. Din punct de vedere etic personal pe care mi l-am elaborat, recunosc poate la un nivel mai primitiv de rationalizare, (de gasit “scuze” fata de aceste “transgresiuni” din tineretea mea), totusi, intaia mea datorie este fata de mine, apoi fata de rudele mele de gr. 1, apoi fata de D-zeu/umanitate, (Atentie !NU “omenire” ci efectiv umanitate/umanism), si abia pe urma de tot catre alte chestii, inclusiv, daca l-as avea la un nivel mai crescut decat il am, patriotism, care e o notiune chiar si mai abstracta si mai confuza pt. mine personal, pe care o inteleg efectiv mai putin decat chiar inteleg si notiunile tot abstracte de “umanism” sau de D-zeu…deoarece eu am MARI dificultati cu gandirea abstracta, si gandesc mult mai usor la nivel concret si direct cotidian pertinent aplicabil.

    As dori sa fac un addendum, care nu este aplicabil in cazul meu: daca as avea un copil, probabil ca l-as pune pe el inaintea mea, chiar pe primul loc; si daca as fi militar de meserie, si as lucra intr-o echipa, probabil ca as pune echipa cu care lucrez in mod activ pe undeva imediat dupa copil/mine/parinti, chiar inainte de D-zeu/umanitate, si eventual patriotism, ca totusi, dupa parerea mea, chestiile CONCRETE vin INAINTEA notiunilor abstracte, cand esti in situatii de limita.

  9. Si inca o chestie re. D-zeu-umanism-patriotism: nu stiu daca umanismul vine pe acelasi loc cu D-zeu. Deoarece se intuieste ca religiozitatea este oarecum neurologic posibil legata si de sentimentele de patriotism, (desi NU este demostrat inca la un nivel satisfacator ci este doar o posibila ipoteza in legatura cu care inca se cerceteaza), este posibil ca D-zeu-patriotism sa merga mana in mana, iar umanismul, care este/mi se pare ceva care parca are o componenta parca o idee oarecum mai rational-cognitiva decat emotionala ramane de discutat daca in anumite cazuri specifice trebuie sa cada sub patriotism, sau sa vina inaintea lui…posibil, mai ales, pertinente la militarii reali activi. Dar nu stiu, NU sunt expert etician, NU sunt expert de training militar sau de educatie patriotica, realitatea e ca intr-adevar, in mod real, desi poate ca as putea sa depun ceva efort pe Google sa incerc sa aflu ultimele chestii in domeniu, NU am facut-o, deci NU pot sa zic ca vorbesc in vreo cunostinta de cauza, dar imi exprim si eu opinia in mod spontan si liber, deoarece mi s-a parut o tema posibil interesanta de gandit la ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *