Aproape de lăsarea întunericului

După patru ani de aşteptare, sunt gata să mă reîntâlnesc cu unul dintre personajele care mi-au marcat existenţa.
Începând de astăzi, The Dark Knight Rises rulează în Iaşi. Nu trebuie să vă mai descriu entuziasmul pe care mi-l provoacă acest lucru. Prietenii mai vechi ai Cronicii ştiu foarte bine de pasiunea mea pentru Batman, iar cei mai noi pot lesne înţelege de ce un asemenea film nu poate fi ratat de un iubitor de filme ca mine.

Am făcut rezervări pentru weekend (la momentul când scriu aceste rânduri, biletele pentru proiecţiile de joi până sâmbătă la ora 19.00 sunt deja sold out), dar cred că peste o săptămână sau două îl voi mai vedea o dată. Pentru că niciunul dintre filmele trilogiei lui Nolan nu poate fi cuprins în întreaga lui splendoare la o singură vizionare. Acţiunea, personajele, decorurile, muzica, replicile – toate trebuie savurate.
Dar până se va lăsa întunericul acela, atât de ispititor, dinaintea începerii filmului, sau până se va lăsa întunericul peste capodopera Cavalerului Negru (încă de la Batman Begins era clar că asistăm la una dintre cele mai realiste şi mai complexe abordări cinematografice ale unui personaj de benzi desenate, iar The Dark Knight n-a făcut decât să confirme că este mai mult decât un action-thriller de vară), vă prezint review-ul celui de-al doilea film al seriei, care mi-a adus o invitaţie la festivalul Anonimvl, ediţia 2008 – despre care am scris aici.
Nota bene. Textul de mai jos este scris în 2008, astfel încât este de înţeles emoţia spectatorului care a văzut filmul unei copilării cu ochii unui adult…
The Dark Knight este un film pe care l-am aşteptat cu aceeaşi înflăcărare cu care, în copilărie, băteam din palme la piesele de teatru, strigând alături de o sală întreagă să înceapă spectacolul.
Şi filmul începe abrupt (după cum se aude un comentariu în sală, Da’ filmele astea n-au generic?), iar deosebirile faţă de seriile anterioare se văd din primele clipe. Intrigile şi actorii poveştii aparent simple se reliefează acum mai bine ca niciodată.
Oraşul devine el însuşi un personaj, cât se poate de real, de viu şi de brutal, în plină fierbere şi aflat la limita haosului. Eliberat de aerul bizar cu care obişnuise, de metropolă modernă cu reminescenţe gotice, Gotham te face să înţelegi că totul e posibil, că Batman nu mai e doar un personaj animat, ci te poţi întâlni cu el oricând, dacă eşti în locul potrivit.
Şi ruperea de trecut e totală, odată cu oamenii care trăiesc în Gotham. Crima şi corupţia l-au infiltrat până în cele mai mici colţuri, dar this city deserves a better class of criminals; acest oraş merită un tip mai bun de criminali, după cum se spune la un moment dat în film. Iar Joker-ul e cum nu se poate mai potrivit, în interpretarea halucinantă a lui Heath Ledger. Radical schimbat faţă de elegantul personaj de demult al lui Jack Nicholson, Joker este întruchiparea perfectă a demenţei şi anarhiei în care aruncă metropola. Nu se mai regăseşte nimic din clasa şi fineţea personajului animat şi, văzându-l pe Ledger jucând, parcă nu te mai miră că actorul a murit în urma unei supradoze. Nu poţi fi atât de real pe ecran dacă o parte din personajul tău nu există, undeva – latent, în tine…Un ultim recital ce merită din plin o recunoaştere post-mortem.
You can die as a hero, or live to see youself become the villain. În Gotham, ori mori ca un erou, ori trăieşti suficient de mult ca să devii tu însuţi infractorul. Aceasta e dilema cu care se confruntă Batman (Christian Bale), mai mult ca niciodată uman, vulnerabil, pus în faţa deciziei de a renunţa, de a se recunoaşte învins de un individ fără scrupule şi fără reguli, care nu vrea decât să vadă lumea arzând. De altfel, întregul film este o reflecţie asupra condiţiei umane, analizată, pe rând, din perspectiva tuturor personajelor implicate: a Joker-ului, care vede cât de uşor pot fi întorşi oamenii împotriva propriilor semeni, a eroului întunecat, nevoit să sacrifice nevinovaţi pentru a-şi prinde duşmanul, a lui Alfred (Michael Caine), care observă trist că eroul se remarcă tocmai prin alegerile pe care le face.
Savoarea filmului sunt dialogurile ce leagă scenele de acţiune, replici care trimit filmul mult deasupra zonei mediocre a block-buster-urilor americane creeate după benzi desenate. Dacă nu explodează nimic sau nu sunt lupte (poate nu atât de reuşite, fiindcă Nolan nu este un regizor al bătăilor şi al fazelor rapide), sunt schimburi de replici, prin care personajele se dezvoltă, cresc sau decad.
Pentru unii, The Dark Knight este filmul anului. Pentru alţii, va rămâne un simplu action-thriller. Pentru mine, este filmul pe care l-am aşteptat o copilărie întreagă. Dar, în mod cert, este un film care a depăşit aşteptările, cu un impact atât de puternic, încât genericul de final te lasă vibrând în aşteptarea continuării, pe muzica extraordinară a lui Hans Zimmer.

Comments

    1. Daca insisti… voi incerca sa imi fac o fereastra, sa il vad. Nu prea este genul de film dupa care sa ma topesc. Daca ma dezamageste…

    1. Nu pot sa te contrazic. Pentru ca tu si eu am vazut acest film din perspective diferite.

      Eu, pur si simplu, nu pot fi obiectiv cand vine vorba de Batman si, in particular, de trilogia lui Nolan. Pentru mine e un vis devenit realitate.

      Citind impresiile mele despre o alta productie, cineva ma intreba daca, despicand firul in patru, nu pierd farmecul filmului respectiv. I-am raspuns ca nu, tocmai asta ma face sa ma simt bine: sa simt cum toate piesele se aranjeaza la locul lor.

      Sigur, vazand TDKR, unele beculete mi s-au aprins singure:
      – Bane care stia de depozitul lui Fox;
      – explozia nucleara din apele ce inconjoara Gotham-ul;
      – inchisoarea din care, daca evadeaza un om, nu-i ajuta si pe ceilalti, iar cei ramasi in urma nu incearca sa-l urmeze;
      – Batman se intoarce bine-mersi in Gotham, costumat si echipat, desi evadeaza cu nimic altceva decat hainele de pe el;
      – lumea sta sa sara in aer si Batman isi gaseste timp sa picteze cu benzina fatada unui zgarie-nori;
      – Joseph Gordon-Levitt, care-si da seama cine e cu adevarat Bruce Wayne, doar privindu-l in ochi (in timp ce Gary Oldman afla ultimul si doar daca i se spune);
      – avionul lui Bane, complet nedetectat de avionul CIA, ori de sistemele Agentiei etc.

      Dar astea sunt detalii pe langa impresia de ansamblu. Din punctul meu de vedere, pe langa super-heroes si super-villains, TDKR insufla emotie si spectacol vizual, racorite cu o doza impresionanta de realism.

      Si-atunci, de ce sa despic in patru fantezia unui copil, respectiv viziunea unui regizor care a reusit (in cea mai mare parte) sa-si transpuna ideile pe ecran?

      Pe de alta parte, tu-l analizezi la rece, element cu element. Ori eu cred ca nu e un film care sa se preteze la asa ceva.

      P.S. Oricum, ma simt flatat ca ti-am suscitat interesul cu niste articole care nu au pretentia de a fi recenzii in adevaratul sens al cuvantului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *