Bariere

Zidurile, nevăzute şi impenetrabile, dintre oameni.
Prin natura sa, existenţa lui V. în această lume este definită de apariţia, pretutindeni, a nenumărate bariere.
Prima, şi singura complet impenetrabilă, [cel puţin până în prezent, după ani întregi în care feluriţi medici şi diverşi “medici” l-au consultat pe V, şi după nenumărate “tratamente revoluţionare de ani ‘90” încercate], este cea care-l împiedică pe V. să-şi exprime adevăratul potenţial, talentul care l-ar fi transformat într-un inginer strălucit sau un meloman desăvârşit – este sinapsa aceea lipsă (ori poate una incorect construită) din creierul său, care a făcut ca totul să se blocheze în spatele singurului cuvânt accesibil pentru V.: mama.
A doua este bariera pe care lumea a ridicat-o în jurul lui V., într-o tentativă – complet inutilă – de a se proteja de un specimen “bolnav”. Ca un organism prost coordonat, lumea încearcă să respingă elementul considerat stricat, slab, vulnerabil. Nimeni nu s-a gândit însă că, poate, tocmai creierul acestui organism este cel ce trebuie (şi poate) să se reprogrameze, să-şi schimbe percepţia…
Iar a treia este bariera pe care înşişi părinţii mei au ridicat-o, pentru a-i delimita pe restul de universul, extrem de restrâns şi “exclusivist” la care V. i-a făcut părtaşi.
Prima barieră este clar cea mai dureroasă. Dar, totodată, şi cea mai uşor de acceptat, pe măsură ce V. creşte cu tine, iar tu creşti odată cu V… A doua barieră este cea mai stridentă, bârna de lemn pe care lumea ţi-o înfige cu răutate în ochi – o lume incapabilă să-şi vadă paiele din restul miliardelor ei de oceli. Dar, totodată, este şi cea mai uşor de depăşit, dacă înveţi că oamenii spun Nu mai ales atunci când nu înţeleg ce li se arată… A treia barieră, însă, e cea mai nocivă – pentru că nu devii conştient de existenţa ei decât mult, mult mai târziu, când s-a transformat deja în ceva mai rezistent decât un zid.
Această a treia barieră am descoperit-o abia în facultate.
Până atunci fusese simplu, viaţa avea doar câteva coordonate: blocul bunicilor, stadionul şi terenurile de fotbal din oraş, şcoala/liceul – cu terenul de sport, sala de net. Existenţa noastră, de copii ai betoanelor, începea şi se termina acolo: existam atât timp cât eram cu băieţii în curtea blocului, cât apăram o poartă de fotbal, cât eram pe holurile liceului, cât bifam frag-uri într-o noapte de CS. Altceva nu conta.
În facultate, însă, acel altceva a devenit esenţial.
N-am vrut la cămin, pentru că acolo trebuie să te descurci singur şi eu n-am avut când sta pe lângă taică-miu, să învăţ să montez ceva, orice. [Pentru ca eu să-mi pot vedea de şcoala, de la trei ani am crescut la bunici şi V. a rămas cu ai mei] Slavă Domnului, n-a fost după mine şi aşa am trăit patru ani grozavi… La primul chef pe care l-am dat în cămin eram stresat şi de cel mai mic detaliu, fiindcă eu n-am avut niciodată o petrecere de ziua mea, căci nu se ştie cum ar fi reacţionat… ceilalţi copii în preajma lui V. Dar, cum tot răul e spre bine, primul chef a fost grozav, aşa că, până în anul patru, ziua mea de naştere a fost sărbătoare cu cruce roşie pentru tot căminul… [În anul trei a fost vârful: am strâns atâţia oameni, încât n-am încăput în două camere – niciodată n-am mai fost atât de felicitat… de atâţia necunoscuţi]
Ziceam aşadar că această barieră am conştientizat-o abia în anii studenţiei. Da, dar ca s-o înţeleg pe deplin, în complexitatea ei cutremurătoare, a trebuit să “fug” peste Ocean, în Statele Unite. Abia de-acolo, dintr-o altă lume, total decalată de-a noastră, am reuşit să comunic cu adevărat cu ai mei, să ne spunem – printr-o biată conexiune de internet – lucruri pe care nu le-am fi rostit niciodată faţă în faţă.
Asta e, de fapt, cea de-a treia barieră. Nu una care să ne separe pe noi de ceilalţi, ci una care ne desparte pe fiecare dintre noi de celălalt de lângă el.
Am învăţat, fiecare, să trăim separat drama şi, totodată, micile bucurii ale co-existenţei în universul paralel al lui V. Şi am ascuns toate aceste trăiri sub o mască. Ori de câte ori ieşeam printre străini, ne puneam această mască şi toţi vedeau o familie fericită, iar V. aproape că nici nu mai exista. [Numai eu ştiu cum, şcolar fiind, l-am “trimis” pe V. la altă şcoală, obligatoriu în celălalt capăt al oraşului; cum, licean fiind, l-am “înscris” pe V. la celălalt colegiu care conta cu adevărat în oraş, ştiind că “ai noştri” n-ar fi călcat niciodată acolo, din cauza rivalităţii; cum, student fiind, l-am “exilat” pe V. în Bucureşti, sub pretextul că eram două firi total diferite şi el n-a înţeles niciodată de ce nu suport Capitala] Cu timpul, ne-am învăţat cu masca şi am uitat, apoi renunţat, să o mai dăm jos, chiar şi acasă, între noi.
Aşa am ajuns ca nişte străini. Eu, un musafir în casa alor mei; ei, nişte părinţi de weekend pentru mine.

Acum, în vremurile complicate pe care le trăieşte M., cea mai mare problemă a noastră este, paradoxal, comunicarea. În acest moment, fiecare zi de mâine aduce mai multe întrebări decât răspunsuri, iar noi mai că nu le rostim pe niciunele.
Şi sunt atâtea de spus.
De-acum şi de altădată.

Comments

  1. Vezi tu, viata asta ne fute pe toti in n mii de feluri total diferite. Oricat ne-am plange si am incerca sa schimbam pozitia, canci, o luam sistematic, si stam ca prostii si ne intrebam de ce! E o parere de-a mea, nu o lua in serios…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *