Birocraţie sau comoditate?

FilePe 7 februarie se vor împlini cinci ani [Yupiii, încă o zi de concediu anual! Că-n 2013 n-aveam decât… 32 de zile de concediu] de când, metaforic, am intrat în câmpul muncii şi, literalmente, am ieşit în câmpul în care se afla monolitul în care Agenţia îşi avea birourile. Aşadar cinci ani de viaţă corporatistă.

Litera de lege a domeniului corporatist (mai ales într-o ţară copleşită de birocraţie) este documentul scris. Intern, poate lua mai multe forme, de la regulamente, norme, proceduri şi hotărâri, până la simple dispoziţii sau opinii transmise prin e-mail. Extern, documentul scris ce reglementează relaţia cu partenerii este contractul.

Până acum câţiva ani, contractele astea nu erau cine-ştie-ce. Economia era în plin boom (mai mult sau mai puţin artificial), banii curgeau din toate părţile, micii afacerişti îşi făceau firmuliţe care nu valorau nici cât o roată de la jeep-urile pentru care decontau TVA-ul, iar băncile dădeau credite doar cu buletinul, orice nea’ caisă de pe stradă fiind un client mai mult decât ideal.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Banii, tot mai puţini, au început să dispară cu (şi mai mare) rapiditate prin fisurile unei economii dintr-odată găunoasă, micii afacerişti au început să-şi închidă firmuliţele complet neproductive şi să înapoieze pe bandă rulantă maşinile luxoase către firmele de leasing, iar băncile au început să se teamă şi de propria lor umbră, înfricoşate de-a binelea de spectrul sumbru al portofoliilor neperformante acumulate cu atâta nonşalanţă. Şi toată lumea [exceptând statul român, dar asta-i altă poveste comédie] a început să fie mai atentă la contracte.

Inclusiv mediul corporatist. Orice relaţie cu un partener este guvernată de un contract-cadru, la care se aduc tot felul de amendamente, în funcţiile de necesităţile vremii. Fiecare modificare generează un act adiţional, iar fiecare dintre părţi primeşte un exemplar, astfel încât necunoştinţa de cauză nu mai poate fi invocată ca motiv pentru ulterioare nereguli.

În condiţiile în care s-a demonstrat că business-ul făcut “pe încredere” nu este viabil – cel puţin, nu pentru români –, mi se pare un lucru bun ca toate aspectele ce reglementează relaţia dintre doi parteneri de afaceri să fie stipulate clar într-o convenţie scrisă, care să genereze un flux de lucru respectat de cei implicaţi.

Din păcate, ingeniozitatea românului şi talentul nativ al acestuia de a-şi fura căciula singur au relevat o altă consecinţă a hârtiilor plimbate de colo-colo: excesul de hârţogărie este, pentru unii, mijlocul cel mai la îndemână pentru a-şi masca neştiinţa sau a-şi ascunde comoditatea. Când nu ştii sau, mai grav, nu vrei să ştii, cel mai simplu e să mai ceri o hârtie. Necunoscând speţa, n-ai de unde să ştii nici dacă hârtia respectivă va rezolva problema, dar, până o produce respectivul în cauză, mai câştigi timp preţios: ori catadicseşti să afli ce-i de făcut, ori – şi mai bine – situaţia nu mai rămâne de competenţa ta.

Astfel, buna intenţie de a înlătura orice echivoc din comunicarea dintre doi parteneri, are rezultatul contrar de a spori şi mai mult ambiguitatea relaţiei. Hârtiile dau naştere la alte hârtii şi, totodată, la nervi, stres şi timpi morţi. Şi revin la ideea de mai sus: sistemul este copleşit de birocraţie. Însă, oare hârtiile chiar produc alte hârtii aşa, de capul lor, sau ne împiedicăm de fapt de comoditatea unora?

Mi-am pus întrebarea asta de mai multe ori în ultima vreme:

Înainte de sărbători, în timp ce-l urmăream pe tatăl meu căznindu-se să obţină un extras de cont pentru un cont de economii rămas de la M. şi lovindu-se de refuzul funcţionarului bancar, în lipsa unui certificat de moştenitor. Hârtia solicitată de taică-miu era o simplă luare la cunoştinţă, nu producea niciun efect asupra contului (pe care, de altfel, îl suspectez de sold zero sau cel puţin neglijabil), iar el avea toate argumentele pentru a dovedi buna sa intenţie – respectiv calitatea de soţ-văduv –, cu document de identitate, certificat de căsătorie şi certificat deces. Funcţionarul, însă, a rămas ferm pe poziţii, chiar şi când taică-miu i-a făcut un rezumat extrem de succint al situaţiei: Domnule, eu nu vreau să moştenesc nimic; doar încerc să văd dacă mai e ceva de moştenit. Iar pus în faţa unui lucru remarcabil: Să ştiţi că nu e singurul cont în situaţia asta, dar sunteţi singura bancă unde mă lovesc de această problemă, omul a dat replica biruitoare: Oricum, chiar şi dacă îmi aduceţi certificatul, eu nu pot să fac nimic; doar îl trimit la Bucureşti şi centrala ia decizia privind contul dumneavoastră… ăăă, al doamnei… ăăă, al… Deci aşa funcţionează.

Şi după sărbători, când m-am dus la o farmacie să iau nişte medicamente în baza unei reţete electronice. După ce mi-a confirmat că are produsele, farmacista a refuzat să mi le dea, pe motiv că reţeta era tipărită pe ambele părţi (hârtie reciclată, pe verso erau dungile unui tabel gol). Aşa, şi? Păi, ştiţi, sunt nişte medicamente scumpe, nu se găsesc uşor şi trebuie să ne luăm toate precauţiile necesare… Admirabil. Doar că reţeta este una electronică şi este deja introdusă în sistem. Dumneavoastră nu trebuie decât s-o confirmaţi cu hârtia asta, care conţine toate elementele necesare, plus parafa medicului. Falsul, dacă este unul, s-a produs deja, în momentul în care reţeta a fost introdusă în sistem… Da, dar ştiţi, colega… Nu, lăsaţi, o să verific… După ce şi-a sunat colega, farmacista m-a privit candid şi mi-a înapoiat reţeta: Oricum nu avem medicamentele pe stoc. Informaţiile pe care le am eu aici nu sunt corecte.

E adorabil cum unii îşi motivează propria incompetenţă prin ea însăşi.

Comments

  1. Nu ti-e dor de vremea cand Cuvantul era Cuvant si avea valoare de lege? Daca tot suntem asa de ingraditi de calculatoae nu stiu de ce nu pun si roboti la ghisee, macar aia asa sunt programati sa executa fara sa tina cont de nuante…

  2. Ma intreb cum voi arata eu din punct de vedere familial, financiar, sufletist, atunci cand voi implini 5 ani de munca. Visez, totusi, la un job care sa-mi fac placere, nu doar sa-mi aduca stabilitate. Ghid turistic, fotograf, blogger full-time, arhitect, de exemplu.

  3. De hârtii am fugit la toate locurile de muncă unde am fost, și numai de hârtii am avut parte. M-am obișnuit cu birocrația, câteodată mi se pare ciudat când rezolv ceva fără prea multe hârtii, fără prea multe drumuri inutile. Mi s-a întâmplat să mă uit mirat la funcționar și să-l întreb “Gata? Asta-i tot?” 🙂

  4. Birocratia nu e specifica doar Romaniei. Eu, care lucrez la o corporaie internationala, sunt scarbit de numarul extraordinar de mare al hartiilor care s-au introdus. Si nu au venit de la noi, ci din occident. Dau ca exemplu o hartie care trebuie semnata din ora in ora de catre operator care sa garanteze ca a verificat reglajul utilajelor. Daca la banci nu ma pot pronunta, cel putin in cazurle cunoscute de mine, biorocratia occidentala e cumplita. Cumplita!
    E vorba, asa cum ziceai si tu, despre asumarea responsabilitatii. De asta e nevoie de atat de multe hartii. Pe vremuri, managerii erau specialisti intr-o meserie macar inruditra cu obiectul de activitate. Acum sunt simpli transmitatori de dispozitii de la centru (ma refer la marile corporatii). Cum sa-si asume raspunderea asemenea manageri, cand nu stiu despre ce e vorba, macar?

    1. Sunt convins ca si altii se confrunuta cu aceeasi problema. Dar Romanica e singurul exemplu pe care-l am la indemana.

  5. ai foarte mare dreptate. nu cred ca putea cineva sa o zica mai bine despre “afacerile” romanesti cladite pe dat ciupeli, nu pe perspectiva si viitor.

    Romania a fost o gogoasa care, la un moment dat a explodat. Romania nu a fost o tara cladita prin munca si inteligenta. A fost tara smenozelii si smecheriei, a gandului de a insela nu de a prospera in timp atat ei cat si locurile dimprejur.

    Timpul a stat in loc. Nimeni nu s-a gandit la viitor, toti au fost preocupati sa traga cat mai multi bani acum, sa se imbogateasca acum, in clipa asta. Bolile precum birocratia, sistemul sanitar, cel JUDICIAR (cine a avut proces in tribunal intelege prea bine)… Lumea nu s-a ocupat decat de ciupeli si buzunare proprii. Romania s-a imbolnavit si nu se mai face bine niciodata. Parerea mea.

  6. Eu nu am ce sa comentez decat ca urez sincere felicitari celor care au joburi si succes pe mai departe celor care sunt in cautarea unui job. Eu inteleg ff bine dorinta de a avea un job calitativ intr-un mediu calitativ, eu personal am fost dispus sa depun niste compromisuri legate de un job odata la care nu stiam ca voi fi vreodata in stare din acest punct de vedere, (adica sa accept o reducere de calitate in schimbul altor avantaje), dar e ff greu. Job-ul e ceva ff important in viata unui om, chiar daca scrie pe toate gardurile sa ne cautam fericirea in afara job-ului, sau indiferent de job, etc, dar astea sunt oarecum partial vrajeli, dupa parerea mea.

    Efectiv cred ca pt un barbat relatia lui cu jobul este ff importanta, poate si pt o femeie in zilele noastre, nu stiu ce sa zic, sau poate intr-adevar femeile sunt mai tolerante, mai adaptabile, mai rabdatoare. De ex eu pe mama mea nu am auzit-o niciodata vaitandu-se de job, dar pe tata l-am mai auzit din timp in timp, dar ambii sunt persoane serioase si constiincioase + cu picioarele pe pamant asa din fire, plus ambii pe aceeasi profesie de economist, desi nu au fost colegi in acelasi serviciu decat initial cand s-au cunoscut, insa sincer cred ca daca a fost vorba de stress, tot tata s-a stressat mai mult decat mama in legatura cu serviciul, (in afara de alte stressuri posibile). Eu personal sunt o haimana prin comparatie cu ei, plus cu pretentii total aiurea, dar nu stiu daca e vorba doar de personalitate, sau e si ceva generational, adica oi fi crezut in niste vrajeli de pe Internet pe cand ei nu s-au bazat pe chestii din astea si au fost mai seriosi si mai practici, plus au facut parte dintr-o generatie in care lumea chiar statea cu anii intr-un serviciu (nu numai in tarile comuniste, dar si in tarile capitaliste), pe cand in zilele de azi, efectiv mai toti schimba joburile asa ca pe ciorapi, si nu e mereu din cauza ca sunt restructurati, ca exista in mod real si acest fel de lipse de joburi, si somaj crescut peste tot, dar partial poate si din cauza de pretentii mai crescute.

    Si eu tocmai cu gandul la asta, adica sa incerc sa nu mai fiu asa de pretentios, uite tocmai asa am alunecat in extrema aialalta, adica sa accept compromisuri care m-au afectat pana la urma tot pe mine. Eu personal nu am reusit sa gasesc un echilibru optim in legatura cu ce se poate accepta ca fiind un compromis cat de cat etic si realist, si unde trebuie tras linia. Si nu as putea spune ca am invatat ceva util in acest sens in afara Romaniei mai mult decat stiam deja din Romania…dar asta poate ca e si pt ca sunt slab la invatatura. Plus, mai ales pt ca am timp sa-mi fac si sa-mi pun diverse probleme pt ca nu am obligatii.

    Eu am multe intrebari ramase fara raspuns in legatura cu relatia mea si diferitele servicii pe unde am fost, ca asa vechime am si eu un pic mai mult de 5 ani, insa fragmentar, nu asa intr-un singur job continuu, si uite ca tocmai cu joburile alea pe baza de contract pe perioada nedeterminata am avut probleme mai mari decat alelalte, dar uite ca nu stiu cat a tinut de mine si cat a tinut de mediul respectiv.

  7. Nu vreau sa aud de hartii. Ma imbolnavesc. Ma imbolnaveau si cand lucram…pana in vara. Am lucrat pentru nemti si ne impuneau tot sistemul lor de tehnologii si de control de calitate. Cumplit! Atatea hartii…majoritatea inutile si interpretabile si pana la urma care puteau fi oricand fentate…ca nu-ti imaginezi. Asta in productie…
    Dar e la fel cam peste tot la noi. Presupun ca si in afara, in Germania sigur, fiindca stiu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *