Cartea şoaptelor

Varujan Vosganian (2009)
cartea-soaptelor-editia-182951Dacă răsfoieşti manualele de istorie (cel puţin pe alea din anii mei de generală şi de liceu – că acum au devenit alternative: şi manualele, şi istoria), e foarte probabil să ajungi la concluzia că marele neajuns al existenţei românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic îl reprezintă chiar poziţionarea “strategică”, atât de pomenită astăzi, mai ales în contextul filoamerican al NATO. Fiind aici unde suntem, de-a lungul timpului am stârnit interesul nu tocmai platonic al turcilor, tătarilor, habsburgilor, germanilor, ruşilor…

Dar după ce parcurgi din scoarţă-n scoarţă un volum precum Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, înţelegi că ăsta e, de fapt, marele atu al românilor: în ciuda diferitelor ocupaţii, au avut mereu un teritoriu stabil în care românismul să existe. Alţii n-au fost atât de norocoşi.

Cele aproape 500 de pagini ale Cărţii şoaptelor sunt, în fapt, doar o altă filă dintre cele prea multe, prea sângeroase şi prea puţin cunoscute ale secolului 20 – unul marcat de epurări etnice, unul în care “Dumnezeu a cam uitat de rânduiala lumii”. Încadrându-l în rama fermecătoare a străduţei armeneşti din Focşaniul anilor 1950, unde copilul Varujan Vosganian creşte printre aburii cafelei proaspăt prăjite şi miresmele din cămara bunicii Armenuhi, printre bucoavnele şi fotografiile bunicului Garabet, romanul prezintă tabloul tulburător al genocidului din 1915 împotriva armenilor, drama convoaielor de exilaţi din deşertul Deir-ez-Zor – într-un cuvânt trauma unui popor dezrădăcinat şi prigonit de turci, ruşi bolşevici şi români comunişti.

Deşi eroii lui Varujan Vosganian se intersectează cu personaje-reper precum Nicolae Iorga (la apusul vieţii sale) sau Nicolae Ceauşescu (într-un moment de început, când încă nu ajunsese să personifice comunismul, ci doar făcea parte din mecanismele de represiune ale acestuia), cartea nu este una de istorie, căci istoria este scrisă de învingători, ci o poveste a celor pe care aşa-zişii învingători îi consideră învinşi – reconstruită din amintirile supravieţuitorilor sau din mărturiile celor cărora nu le-a supravieţuit decât amintirea. În Cartea şoaptelor, anii şi datele precise aproape că nici nu contează; ele au doar rolul de a înlănţui logic nişte întâmplări în care prim-planul aparţine dramelor individuale şi colective.

După cum mărturiseşte chiar autorul, rolul său este doar de a înregistra şi reda vocile diverselor personaje – unele cu nume de un pitoresc aparte: bunicii Setrak şi Arşaluis, Garabet şi Armenuhi, unchiul Sahag Şeitanian, mătuşa Haigui şi alţii. Însă marele merit al lui Varujan Vosganian este de a transpune durerea unui neam în cuvinte de o sensibilitate răvăşitoare.

Romanul “Cartea şoaptelor” a primit premiul “Cartea anului 2009” al revistei “România literară”, distincţie ce răzbate din fiecare pagină. Vi-l recomand cu toată căldura.

Comments

    1. Si eu am aflat de cartea asta intr-un context politic (unchiul meu tocmai se intorcea de la (re)lansarea la Iasi a volumului, eveniment cuplat si cu niscaiva campanie electorala pentru recentele alegeri parlamentare), dar continutul nu are nimic de-a face cu politica.

  1. Eu am o slabiciune pt poporul armean, desi nu pot sa zic ca am cunoscut vreodata vreun reprezentant al lui, pt ca:

    1) mi-au placut cele 3 filme regizate de dl Atom Egoyan, canadian de origine armeana initial din Egipt, pe care le-am vazut, Exotica, Ararat, (care e chiar despre tragedia poporului armean), si The Sweet Hereafter, si chiar sunt curios sa vad si un al 4-lea, Chloe, (un thriller erotic din 2009, cu Liam Neeson, Julianne Moore, si Amanda Seyfried, care pare a fi un remake dupa povestea unui film francez anterior Nathalie, in regia d-nei Anne Fontaine…care a mai regizat si Coco avant Chanel, dar stiind maiestria d-lui Egoyan, precis cred ca e un remake ff interesant, si bine ca mi-ai amintit de armeni ca sa-l pun in lista si pe asta, (plus o sa-l vad probabil si pe Nathalie, ca e cu Fanny Ardant, Emmanuele Beart si Gerard Depardieu, plus nici Coco avant Chanel nu a fost prea rau, desi nu prea cred ca Fontaine e chiar de talent de nivel Egoyan)

    2) imi place atat cum arata biserica armeneasca din Bucuresti + statia respectiva, chiar mai mult decat cea din Mosilor, si uneori chiar ma dadeam jos din troleibuz expres la Armeneasca, desi nu aveam nici o treaba pe acolo, si trebuia ba sa ma intorc, ba sa o iau inainte, plus

    3) am aflat de la bunica, (desi totusi bunica nu m-a informat direct, ci pur si simplu fusese neglijenta cu anumite dovezi documentare fotografice + dupa aia s-a dat de gol singura in fata ochilor mei de investigator expert, plus pana la urma mama a confirmat si ea, desi nici macar nu trecusem la faza de interogatoriu fata de ea in aceasta privinta, ca eu eram interesat de investigat alte chestii mai importante la acea vreme dificila a ultimilor ani tulburi ai administratiei RSR), ca mama a avut un prieten de origine armeana inainte sa-l cunoasca pe tata, dar pana la urma mama l-a parasit pe acel armean, nu pt ca nu era sexy, (ca mie personal mi s-a parut chiar destul de sexy in poze, mai ales la ochi + avea si centura scapulara OK), dar pt ca se pare ca acel armean s-a hazardat o data sa ii sugereze lui mama ce rochie sa-si aleaga cand urma sa mearga la restaurant, de parca mama isi alegea rochiile personale ca sa-i faca lui placere, nu pt ca asa ii placeau ei..desi drept sa spun, ma gandesc acuma asa retrospectiv ca probabil ca nu ii sugerase direct in sens sa ii impuna ce rochie sa-si puna, ci probabil dorise sa ii faca un compliment, gen “hai, pune-ti rochia aia ca iti sta asa de bine in ea”, sau, ceva si mai periculos, “…ca-mi place asa de mult cum iti sta in ea”…dar asa ceva arata tocmai cat de putin expert diplomatic a fost acel armean, ca nu a mai avut vreo sansa in clipa aia in ochii lui mama !

    Ma gandesc acuma, desi stiu ca nu e bine sa generalizam asa pe baze etnice, ca poate de aia nu o fi asa de talentat politic nici dl Vosganian, desi o avea totusi “ochi estetic de artist”.

  2. Da, cartea este exceptionala, nu am apucat s-o citesc, dar am citit despre ea. In alta ordine de idei, cred ca mai multe etnii ar trebui sa-si scrie o istorie proprie a prigoanei in Romania (de catre romani comunisti sau ne-comunisti)…

  3. Şi eu vreau să o citesc, am mai citit impresii despre ea şi îţi mulţumesc că mi-ai readus-o în atenţie. Chiar nu am ştiut ce carte să-i cer Moşului, dacă scriai acum câteva zile, o regăseam în sacul lui, dar cred că nu e târziu nici acum, nu?:)

      1. M-ai făcut să umblu după ea într-o zi şi la o oră la care puţine librării sunt deschise şi nu toate au o ofertă complexă de carte. Dacă aş fi căutat o sticlă de vin, nu trebuia să mă deplasez prea mult. :))) Din fericire, am găsit-o şi mi-am făcut-o cadou.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *