Chestia din mijloc

The middle man gets the middle finger… O însemnare gândită iniţial ca un comentariu pe un şerveţel de hârtie. Dar, fiindcă a ieşit lungă cât o zi de post [chiar suntem în post, păcătoşilor!], am adus-o aici, în Cronica aberaţiilor pierdute.
Experienţa mea cu agenţiile imobiliare este una destul de vastă. Pe lângă faptul că am lucrat în branşă vreo două luni [a nu se lua totuşi prea în serios, deoarece era primul meu job după terminarea facultăţii, astfel încât nici n-am făcut, nici n-am reţinut prea multe – în afară de faptul că agenţia cu pricina nu vindea nimic], două dintre cele trei chirii în care am stat în Iaşi au fost găsite prin agenţii, iar questul pentru apartament din vara trecută [iunie 2011 – pentru cei atât de copleşiţi de frigul iernii, încât au uitat ultima dată când a fost vară] a inclus şi contactul cu o grămadă de agenţii din Iaşi – cu una dintre ele discuţiile avansând până în stadiul de ofertă concretă, nefinalizată însă.

O dezbatere despre rostul pe lume a acestor agenţii şi comisioanele – mai mult sau mai puţin îndreptăţite – pe care le percep nu are sens. Se pot găsi atâtea argumente pro şi contra, încât am uita destul de repede de la ce am pornit.
Prin urmare, am să vă împărtăşesc concepţia mea despre o agenţie mobiliară şi modul în care înţeleg să plătesc comisioane către aceasta.
Pentru mine, primul şi cel mai important motiv pentru care aş apela la o agenţie imobiliară (zic “aş” pentru că, până la urmă, tranzacţia care mi-a adus apartamentul din prezent a fost încheiată pe propriile-mi puteri) este lipsa timpului. Din septembrie 2007, de când am intrat oficial în tagma angajaţilor, programul meu de lucru îmi ocupă aproape toată ziua (9.00 – 18.00). Dacă să caut apartamente şi să sun pentru a verifica ofertele e ceva pentru care îmi pot găsi timp, vizionarea efectivă a acestora devine problematică, mai ales că, după ora 18.00 trebuie rezolvate alte probleme de natură personală (cumpărături, dus maşina la spălat, dus cealaltă maşină la schimbat cauciucurile, umblat prin magazine după obiecte de amenajări interioare etc).
Al doilea motiv pentru care aş căuta serviciile unei agenţii este faptul că oamenii de-acolo deja ştiu locaţiile. Din zece variante care mi-ar face cu ochiul, patru dintre ele pot fi, de fapt, nişte caverne – chestie pe care agenţii imobiliari mi-o pot spune din timp, ca eu să nu mai pierd timpul. Cunoscând locaţia, aceiaşi agenţi m-ar putea pune la curent cu un istoric al locului: vechimea imobilului, dotările standard ale construcţiilor similare etc.
Iar al treilea motiv care m-ar îndemna către o agenţie este posibilitatea ca ea să mă degreveze de orice înseamnă hârţogăraie. Ca unul care a trebuie să rezolve singur şi acest aspect, vă pot spune că, din punct de vedere juridic, vânzarea/cumpărarea unui apartament poate prezenta tot felul de “floricele” – detalii care, la un moment dat, pot avea consecinţe dintre cele mai nefaste, cum ar fi anularea contractului de vânzare/cumpărare şi pierderea locuinţei.
Să recapitulăm, aşadar: timpul nu este pe de-a-ntregul la dispoziţia mea, astfel că nu vreau să-l irosesc urmărind piste false. Pentru variantele pe care le iau în calcul, am nevoie de o informaţie cât mai completă şi, în vederea finalizării, vreau să fiu sigur că sunt pe deplin acoperit din punct de vedere juridic.
Cum se traduce asta în aşteptările pe care eu le am de la o agenţie imobiliară:
Managementul timpului. Timpul e o resursă limitată. Dacă stabilesc o întâlnire, la timpul potrivit sunt acolo. Similar, dacă mi se promite o întâlnire / un telefon / o informaţie la o anumită oră, am pretenţia ca lucrul să se întâmple… La asta sunt campioni cei de la Fortuna Imobiliare: au fost primii pe care i-am contactat legat de apartament, mi-au promis vizionări în două zile şi m-au mai sunat abia peste câteva luni, când deja plătisem şi prima rată la credit.
Managementul portofoliului. Corelat cu punctul 1, atât timp cât ştiu ce vreau şi sunt capabil să-mi exprim clar criteriile de alegere, mă aştept ca agentul imobiliar să-mi prezinte acele locaţii din portofoliul său [pescuit din ziar, nu cu foarte mare bătaie de cap] care se încadrează în parametri. Orice altceva nu este decât pierdere de vreme… La asta s-au remarcat cei de la Accent Imobiliare, care m-au dus să văd apartamente cu două sau patru camere, când pe mine mă interesau doar trei, apartamente cu sobe de teracotă şi alte chestii bizare.
Consultanţă. Corelat cu punctul 2, este posibil ca exigenţele mele să exprime, pentru un cunoscător, o nevoie pe care eu nu o conştientizez. Folosind feedback­­-ul meu ca filtru pentru portofoliul său de apartamente, agentul imobiliar trebuie să fie capabil să ofere sugestii valide: această locaţie este bună deoarece nu depindeţi de maşină, această locaţie este potrivită dacă aveţi un copil, construcţiile de acest gen pot fi reamenajate mult mai uşor decât altele, date fiind gusturile dumneavoastră etc… La capitolul ăsta, toate agenţiile sunt o apă şi un pământ: te iau, te duc în locaţie şi-ţi spun poezia: apartamentul e în zona specificată, la etajul dorit, are numărul de camere căutat, preţul este (cumva) în intervalul acceptat – e perfect. N-ai specificat că nu vrei igrasie, pereţi dărâmaţi, balcoane mucegăite.
Coerenţă. Suntem sufocaţi de birocraţie, de fluxuri de lucru neclare, de circuite de comunicare incoerente. Dacă tu, ca agenţie, oferi servicii de management al documentaţiei (excesive) necesare pentru perfectarea unei tranzacţii imobiliare, atunci du-o de la un capăt la celălalt. Dacă suni clientul la fiecare două zile ca să mai ceri o hârtie, nu înseamnă că îi faci viaţa mai uşoară… Din punctul ăsta de vedere, n-am o experienţă directă, dar din nervii altora am înţeles că ar fi bine să mă feresc de tănţucile de la Grand Imobil.
Interes de business. Vânzarea/cumpărarea unui apartament este o relaţie de afaceri. În condiţii normale, aceasta nu poate avea loc decât cu acordul părţilor. Interesul tău, ca agenţie, este să mediezi comunicarea dintre tabere, ghidând-o spre un echilibru în care vânzătorul este mulţumit cu ce primeşte, iar cumpărătorul conştientizează valoarea câştigată în urma cheltuielii făcute… Iar până acum pot spune cu mâna pe inimă că am avut de-a face doar cu intermediari, middle men, a căror prezenţă şi pretenţii n-au făcut decât să îngreuneze (până la anulare) procesul de cumpărare a unui apartament… Singurii cu care am ajuns să discut “cu banii jos” au avut norocul ăsta pentru că locaţia respectivă era foarte atractivă. Dar negocierea s-a blocat repede, când a devenit clar că relaţia nu era cumpărător – agenţie – vânzător, ci doar cumpărător – agenţie, interesul rezumându-se strict la comisionul pe care ar fi trebuit să-l dau. Agenţia cu pricina se numeşte Casa Albă şi mi-a lăsat gustul cel mai amar dintre toate.
În concluzie, dacă o firmă este capabilă să îndeplinească, într-o manieră cât mai aproape de optim, cele cinci criterii, abia atunci se poate numi agenţie imobiliară şi poate pretinde un comision de la mine, în schimbul plus-valorii pe care o generează. Altfel, tot ce le pot oferi middle-men-ilor cu pretenţii de business-men este doar un middle-finger hotărât.

Comments

  1. Nu stiu cum as proceda daca as vrea sa cumpar, cand treaba e mult mai complicata si implica mai muulte aspecte. Insa acum, ca vreau sa inchiriez, mi se pare aiurea sa mi se perceapa mie comision, din moment ce eu sunt clientul pe care agentia il gaseste pt proprietarul ce i-a pasat sarcina de a inchiria apartamentul. Daca eu m-as duce la agentie si as ruga sa mi se gaseasca un apartament asa si pe dincolo, as intelege sa platesc comision. Or in cazul asta, cand eu sun la anunturile din ziare sau net, deci eu fac munca de cautare, nu vad ce serviciu imi face agentia de trebuie sa platesc eu si nu proprietarul. Ca vorbesc cu un agent sau cu proprietarul, aceleasi eforturi le fac. N-am nimic impotriva agentilor ca oameni, ci impotriva sistemului asta, pe care nu ei il impun. Stiu ca nu agentul X, Y imi cere comision ca asa vrea el, asa e politica agentiei, el fiind un angajat.

    1. Pentru ca tu, clientul, esti fraierul care trebuie sa dea banul. Desi, culmea, tu detii argumentul forte intr-o negociere – banul lichid – in piata imobiliara din Romania, clientul este vazut ca un prost al satului.

  2. Nu intotdeauna cei de la agentii iti economisesc timpul. Se intampla ca ei sa ia de bune informatiile spuse de proprietar, si sa duca acolo clientul inainte sa verifice (i s-a intamplat Alfa-Cautatorului), in acest fel ramanand amandoi socati. :))
    Mie nu mi se pare ca tarifele lor sunt justificate in cazul inchirierilor – la vanzare/cumparare e alta treaba.

    1. Cei de la Casa Alba mi-au cerut 1.500 EUR pentru urmatoarele doua lucruri:
      – m-au dus la apartamentul omului;
      – mi-au stabilit o intalnire cu tipul, la agentie.

      Eu nu vad justificarea unei asemenea sume colosale, stabilite – NOTA BENE – inainte procesarii documentatiei imobilului. Daca agentia venea, dupa ce-am semnat contractul de credit si spunea “OK, te-am scutit de o imensa bataie de cap cu spetele juridice pe acest imobil” eram dispus sa-i ascult. Dar pentru o plimbare in oras si o discutie de cinci minute sa ceri 1.500 EUR mi se pare absurd.

      Nu am o problema cu suma, ci cu munca depusa de agentie ca sa justifice acesti bani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *