Ciclism urban indigen

biketoworkday2mTrăim într-o lume sucită, în care maşina a devenit o necesitate, iar mersul pe jos un lux.

În funcţie de viziunea mai mult sau mai puţin optimistă asupra vieţii în general, unii ar vedea în asta o consecinţă a evoluţiei unei societăţi din ce în ce mai tehnologizate, iar alţii un semn al deprecierii condiţiei umane, înclinată tot mai mult spre sedentarism.

O variantă de mijloc ar fi bicicleta – mijloc de transport nonpoluant, care câştigă tot mai mult teren în special în oraşele reprezentative ale Europei de nord-vest. În alte zone, precum sud-estul mioritic al aceluiaşi bătrân continent, combinaţia dintre pasiunea renăscută pentru pedalat şi străzile ori trotuarele ciuruite de gropi (transformate mai degrabă în infrastructură pentru dejecţiile hoardelor de câini fără stăpân şi stăpâni de pripas fără casă), a dus la naşterea ciclistului urban indigen. Un individ diferit de confraţii săi nordici prin faptul că urbanismul lui nu îl face să meargă în fiecare dimineaţă pe bicicletă la serviciu, ci îl determină să părăsească oraşul la sfârşit de săptămână, în căutarea unor zone de agrement în care să nu fie ameninţat de colţii patrupedelor comunitare, ori de vorbele nu mai puţin tăioase ale concetăţenilor.

Iar ca paradoxul specific românesc să fie complet, primul lucru de care ciclistul urban indigen are nevoie este… o maşină – ca să o echipeze cu un portbagaj pentru transportat biciclete, plecând apoi cu ea în căutarea velofericirii.

Altfel, în peisajul urban autohton, lipsit (în mare parte) de trasee special amenajate pentru ciclişti [asta dacă nu consideraţi caricatura de culoar pavat, care trece direct prin staţia de autobuz din Tudorul ieşean, ori unul dintre trotuarele de pe splaiul Bahluiului, din care dalele se desprind mai ceva ca în Piaţa Independenţei din Kiev, drept piste de biciclete pe bune], mersul pe două roţi trece direct în categoria sporturilor extreme.

În lipsă de soluţii, cea mai bună zonă circulabilă pentru biciclişti o reprezintă chiar străzile. Şi cum bunul simţ (dacă nu codul rutier) cere să nu ocupi spaţiu inutil, majoritatea velo-participanţilor la trafic vor căuta să rămână cât mai aproape de bordură. Însă, cum marginea drumului este locul în care se adună cele mai multe resturi, mai ales cioburi de sticlă ori bucăţele de fier ruginite [lăsate în urmă de apa murdară care inundă străzile la fiecare ploaie mai sănătoasă, când sistemul de canalizare devine inutil], călătorul se vede nevoit să-şi încerce norocul pe trotuar, ori spre mijlocul benzii de circulaţie. Unde supravieţuirea devine un chin, printre confraţii pedeştri ori motorizaţi, dar la fel de intoleranţi.

Iar lucrurile se complică de o sută de ori când afară e vreme udă, ori ninge de-a dreptul – într-o ţară care se minunează constant de faptul că iarna ninge. În asemenea circumstanţelor, salvarea vine sub forma unei perechi de clăpari Tecnica şi a unor schiuri, cu ajutorul cărora orice amator de off-road urban poate străbate nămeţii care copleşesc oraşele.

Indiferent de alegere – şi de dramatismul împrejurărilor – la Biciclop se găsesc de toate, de la echipamente şi accesorii pentru biciclete şi trotinete, până la schi şi plăci de snowboard.

Comments

  1. Sunt un iubitor si impatimit al ciclismului, dar in Romania in ultima vreme a devenit din ce in ce mai greu sa ies sa-mi fac antrenametele saptamanale din cauz aglomeratiei …si a nesimtirii multor soferi…prefer acum padurea sper sa nu intre cu BMW0ul si pe acolo:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *