Copiii betoanelor – 1. Adopţia

Pe 11.11.11 nu s-a întâmplat nimic deosebit. Însă, în 08.04.85 m-am născut eu.
M-am născut în 1985 – adorabilul bebeluş al unei tinere familii de ingineri. [adorabil vi se pare un termen forţat? Nu-mi asum nicio răspundere, deoarece: 1. by default, toţi nou-născuţii sunt adorabili; pot arăta ei ca nişte alien-i (lucru confirmat de mai multe fotografii intrauterine 4D pe care am apucat să le văd), dar – la naştere – bebeluşii sunt obligatoriu nişte scumpi, adevărate minunăţii. Şi 2. de la un punct în copilăria mea, mi s-a repetat insistent că eram adorabil când eram mai mic; asta şi faptul că părinţii îmi vor doar binele şi-mi spun mereu adevărul – deci aşa trebuie să fi fost.]
M-am născut într-o clădire cu multe etaje şi ferestre, insalubră şi fără aer condiţionat – maternitatea Bacău. Acolo mi-am petrecut perioada de incubaţie, ca orice nou-născut copil-al-patriei-viitor-pionier-speranţa-ţării ce are o urmă elementară de spirit civic, apoi m-am mutat într-un clădiroi multietajat, balconat şi ferestruit – blocul alor mei.
Trei ani mai târziu, m-am întors la maternitate. De data aceasta, pe propriile picioare si dus de mână de bunica mea, mi-am croit drum până în curtea interioară, uitându-mă prostit la monolitul ceauşist. Undeva acolo sus, în spatele unui geam, mama tocmai îl născuse pe fratele meu. Ştiam etajul la care se aflau, cu o aproximaţie de două-trei nivele în sus sau în jos [un reper complet inutil, fiindcă oricum n-aveam habar să număr] şi mai bănuiam [o idee dintr-aia fixă, care apare din senin şi ţi se înfiletează ca un şurub în creier] că fereastra de la salonul ei era pe mijloc – ceea ce însemna că mama mea, mama “corectă”, trebuia căutată printre alte vreo 15 mame “greşite”, răsfirate în vreo două sau trei încăperi.
Satisfăcut de aceste observaţii, procesate de creierul meu cât o boabă de mazăre deshidratată, mi-am pus mâinile în şold şi am strigat, în acel mod unic care-i permite unei mame să-şi recunoască progenitura dintre atâţia alţi plozi; din mijlocul maternităţii şi din fundul plămânilor mei nedezvoltaţi, am strigat Mama!
A fost un urlet de efect… pentru că, în urechile mele, chiţăitul acela care mi-a ieşit din gura a fost mai asurzitor decât orice strigăt de disperare. Şi chiar a funcţionat: în câteva zeci de secunde, geamurile erau pline ochi de capete de femei, deşi… Sunt convins că şi să fi strigat Tata! rezultatul ar fi fost acelaşi. Dacă acum se înghesuiau să-şi revendice puradelul, atunci s-ar fi îmbulzit să vadă cine e atât de inspirat să strige după taică-său într-o maternitate plină de femei…
În orice caz, eu m-am declarat mulţumit. După ce-am chemat toate muierile la raport, am plecat acasă… tot de mâna bunicii, dar ţanţoş precum un cocoş ce şi-a trecut în revistă poiata. Până la urmă, era de aşteptat [aşa cum românul aşteaptă întotdeauna ideile de pe urmă] ca mama mea, cea “corectă”, să se aleagă singură dintre celelalte “greşite” şi să vină cu fratele meu acasă.
Ceea ce s-a şi întâmplat, destul de repede; însă eu şi fratele meu eram prea mici ca să încăpem amândoi sub acelaşi acoperiş. Astfel, am plecat în exil.

Şi atunci a început, cu adevărat, viaţa mea.
Am urcat în lift [liftul acela atât de înfricoşător pentru o gâlmă de om ca mine, dar – cum aveam să descopăr mult mai târziu, după nenumărate experienţe cu alte lifturi – atât de sigur, dacă ştiai cum să-l manevrezi] cu ai mei şi-am coborât cele cinci etaje, care nu aveau să mai însemne prea multe de-atunci încolo, am făcut drumul de cinci minute până la bunici (traseul pe care – tot parcurgându-l dintr-o parte într-alta atâta amar de vreme – am crescut inexplicabil) şi am intrat în curtea de bloc străină. Parcarea era plină de maşini, salcia bătrână, dar verde, acoperea jumătate din décor cu pletele ei şi – undeva în spate – un bloc se termina brusc la doar patru etaje deasupra capului meu. O construcţie cu aer bătrânesc, a cărei nuanţă pitorească aveam să o descopăr peste ani buni şi din care coborau, desigur, două babe [a se citi femei din categoria celor mai în vârstă, dintre care multe sunt pâinea lui Dumnezeu, dar care sunt etichetate nemilos de puştime]. Priveau cu interes la claia mea de păr auriu şi îmi căutau locul în comunitate: Ăsta-i nepotu’ lu’ doamna Boca. Apoi am urcat la etajul unu, pe scara pe care aveam s-o şlefuiesc în du-te-vino-ul fără stare al copilăriei, şi am intrat în noua casă.
Apoi s-a făcut ora 15.30 şi am ieşit la joacă, să-mi explorez lumea. Am găsit o turmă de copii scormonind într-un morman de pământ, săpând cu o frenezie care mă făcea să mă simt stingher. Contactul a fost brutal, fără posibilitate de eschivă: mama lui Dragoş a ieşit la geam, locul de unde, mai târziu, aveam să ne primim ordinele ca o adevărată echipă ce-şi ascultă liderul, şi i-a strigat pe toţi – vocea aceea urma să devină voice-over-ul copilăriei noastre:
Băieţi, ăsta e nepotu’ lu’ doamna Boca! Luaţi-l între voi, că de-acum o să vă jucaţi împreună!
În clipa următoare, eram şi eu la săpat, total nedumerit, dar conştient că fusesem acceptat într-o comunitate exclusivistă. Destul de repede, am găsit o cremene, însă n-am apucat să mă bucur de ea. Gloata mi-a smuls-o din mână şi s-a pornit ca un iureş spre demisol, să vadă ce scântei putea să facă. Până să mă dezmeticesc, erau înapoi la scurmat, şi mai animaţi de descoperire; doar unul dintre ei s-a apropiat de mine:
Bravo, mă, Boca! Asta-i o cremene pe cinste…
Din toată formula cu care fusesem prezentat, trupa reţinuse doar Boca. Numele meu e cu totul altul, dar aşa era cel mai simplu. În următorii 12 ani, pentru tot restul lumii am fost eu, dar pentru cercul nostru restrâns am rămas mereu Boca.
Da’ acu’ două zile am găsit una şi mai şi. Hai să-ţi arăt!…
.
Fusesem adoptat. De-atunci înainte, povestea lor urma să fie şi a mea.
.

N.aut. Apelativul complet care mi-a definit copilăria a fost [prenume] Boca. Însă, din raţiuni de marketing, numele dintre paranteze va rămâne ascuns în întuneric.

Comments

  1. Nu stiu cum reusesti sa-ti amintesti si sa reproduci cu atata acuratete acea perioada a vietii tale, insa ma bucur foarte mult ca o poti face. Aceasta lectura a fost o reala placere :). [Brainless]

  2. Chiar daca nu avem amintiri din primii ani de viata, ni le imaginam din povestirile familiei si ni le insusim fara sa ne dam seama. Minunat este felul in care tu le asterni pe hartie, reusesti sa ne teleportezi in cercul tau restrans, draga “Boca”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *