Copiii betoanelor – 16. Un lider, un sens (partea a doua: În numele regelui)

Atât timp cât ai un lider, toate au un sens.
Dragoş era băiatul care mă întâmpinase la venirea mea în curte. Apariţia lui atunci avusese efectul unui sedativ în mijlocul unui atac de panică. Dar nu mă gândisem niciodată că influenţa lui avea să fie decisivă pentru toţi băştinaşii curţii. Fără el ne-am fi descoperit copilăria în istoriile altora. Dar cu el fiecare zi devenea o poveste şi, mai târziu – când facultatea pentru unii, liceul pentru alţii, examenele şi meditaţiile de tot felul destrămaseră pentru totdeauna gaşca – aveam să ne regăsim câte unu-doi, pe aceeaşi bancă, la o bere, rememorând întâmplări fascinante, care parcă nu se întâmplaseră vreodată.

Fără Dragoş, orăşelul maşinuţelor n-ar fi existat vreodată.
De obicei, distracţia cu maşinuţe a copiilor are ca principal scop (şi cauză în acelaşi timp) imitarea celor mari; apoi, fiecare vrea să se laude cu jucăria lui. Simplu şi inocent: nu există drumuri care să ducă undeva (orice suprafaţă plană e la fel de bună), maşinile nu se grăbesc nicăieri, o joacă întreruptă astăzi poate fi reluată oricând şi mâine – nimic nu se schimbă… Nouă, însă, Dragoş ne descoperise un scop: într-un clasament nescris, ad-hoc şi peren, câştiga acela care avea cea mai tare proprietate, cu cel mai ingenios garaj.
Pentru asta, aveai nevoie de drumuri desenate cu cretă, ca să ajungi de la adăpostul curent la viitorul domeniu select, prin cine ştie ce tufă privilegiată de pe sub crengile gardului viu. Odată ajuns acolo, trebuia să-ţi construieşti facilităţile [De cele mai multe ori, asta însemna să începi să scormoneşti vreo groapă, pe care s-o numeşti mai târziu garaj subteran… Se pare că revenim la veşnica obsesie a săpatului. Deci, ori ne tragem dintr-un neam de mineri, ori am fost,  într-o altă viaţă, cârtiţe]. Ceea ce însemna, obligatoriu, un drum la supermarket-ul desenat şi el din cretă. Acolo găseai de toate: pietricele pentru demarcat alei; beţe de îngheţată Delta pentru construit… mă rog, orice; cioburi de sticlă colorată, pentru acoperişuri extravagante; capace de bere, ca să proiectezi sensuri giratorii grandioase. Cel care avea-n grijă toate astea, trebuia la rândul lui să se aprovizioneze – de cele mai multe ori, din sălbăticia grădinii. Şi aşa apăreau noi drumuri, tăiate (la propriu) printre rădăcini şi bulgări de pământ, se explorau noi teritorii, apăreau noi proprietăţi după care să tânjeşti – din care să faci un nou scop al jocului…
Fără Dragoş n-ar fi existat nici pasiunea pentru fotbal de mai târziu.
Chiar dacă să baţi mingea de tabla maşinilor, astfel încât alarmele să urle o zi întreagă, pare un scop în sine, nouă nu ne era de ajuns. Fiecare urmărea ceva: eu să închid poarta oricui ar fi încercat să dea gol; alţii, să devină nişte stâlpi de netrecut pe teren; Dragoş – să înscrie. Nu s-a pus niciodată problema ca el să fie altceva decât atacant… Câţiva ani mai târziu, era de neconceput ca unul dintre noi să se afle pe teren în altă parte decât ştiam cu toţii…
Fără Dragoş, probabil că nu ne-am fi bătut niciodată cu băieţii de la blocul vecin sau cu băieţii muncitorilor de la punctul termic, din vale.
Ca şi noi, ei îşi aveau propriul univers şi propria poveste şi, mai mult ca sigur, ar fi fost extrem de simplu pentru toate taberele să nu interfereze cu nimic în existenţa celorlalte. Dar Dragoş a găsit un scop şi-n asta, astfel că n-am stat pe gânduri şi ne-am făcut provizii de beţe, pietre, sticle şi orice altceva potrivit pentru a fi aruncat în aproapele de lângă tine. Ne “ciocăneam” pe unde prindeam şi primii au cedat cei din vale – din simplul motiv că legătura lor cu centrul oraşului, cu civilizaţia, se făcea prin intermediul scărilor care urcau tocmai la noi, drept în mijlocul curţii. Sătui probabil să plece în fiecare dimineaţă la şcoală cu buzunarele pline cu pietre şi să ajungă acolo cu uniformele răvăşite, rezistenţa lor a fost minimă. Răsplata a fost pe măsura victoriei: eram liberi să jucăm tenis cu piciorul pe terenul lor şi să facem din garajele lor cele mai potrivite tribune.
Cu cei de la blocul vecin a fost mai greu, mult mai greu – un război de uzură în toată regula. Vacanţe întregi ne-am pândit reciproc la colţ (literalmente), tânjind la cireşii şi corcoduşii din grădina celorlalţi. Cu ei am ajuns chiar şi la câteva capete sparte de atâtea pietre care zburau încolo şi-ncoace, dar, până la urmă, am izbândit. O victorie acră – noi am rămas cu pomii neatinşi, în timp ce copacii lor s-au dovedit a face poame proaste.

Comments

    1. Ele exista deja intr-un manuscris (in masura in care un document scris in Word poate fi considerat MANUscris), dar nu m-am interesat – inca – de publicarea lor. Principalul motiv fiind acela ca seria nu e terminata si mi-e teama ca sa o finalizez sub presiunea unui angajament fata de un publicist m-ar inhiba.

  1. Nu stiu ce simt altii, dar eu imi regasesc copilaria in fiecare povestire despre copiii betoanelor.
    Nu cred ca i-ar primi povestirile la ziar, ca nu scrie nici despre femei goale, nici de manelisti, nici de aventuri extraconjugale. 😉

    1. I-am dat un raspuns in sensul asta lui Raul. Gasca s-a destramat odata cu inceperea facultatii, moment din care informatiile despre Dragos au fost mai mult “din auzite”. A lucrat prin Malaezia, in real estate (chestie pe care am confirmat-o singur, descoperind niste poze pe un site de socializare), dupa care cica s-ar fi intors acasa si si-ar fi baut toti banii cu asa-zisii lui prieteni stelisti.

      Altceva nu mai stiu.

  2. Fiecare copil cred ca are un Dragos al lui in copilarie… Daca ar avea si tara un conducator ca cel pe care al stiu eu in copilaria mea eram departe… E greu de crezut ca “Dragos-ul” copilariei mele a ajuns Zugrav in SUA… Eu al vedeam cel putin presedinte de tara… :(…

    1. Eu n-am avut nici un “Dragos”. Eram gasca, vreo 6 baieti. Dar nu-mi amintesc de vreun liant si lider ca Dragos. Ne intelegeam foarte bine, dar totusi fara vreun lider clar pe care sa-l fi observat eu. Fiecare avea rolul lui bine stabilit in grup pe care si-l juca cat de bine putea. Chiar asa mare diferenta intre culturi sa fie? Acum chiar stau si ma gandesc daca am avut vreodata in gasca de la orice varsta un lider evident. Si sincer nu-mi amintesc vreunul! Nu-mi amintesc nici macar sa fi fost realmente impresionat de vreunul din prietenii mei foarte buni din gasca. Situatia e valabila si acum.

    2. @Ninu: sa nu te surprinda. Seful nostru de clasa din liceu a fost un student de top in facultate, inclusiv cu burse prin strainatate. Din cauza unei plecari de felul asta, relatia lui cu prietena de-atunci s-a racit, iar cand el a revenit in tara, s-a rupt de tot. A fost un moment care l-a zdruncinat total si singura “iesire” pe care a gasit-o a fost fuga in SUA. De cand a emigrat (ilegal) n-am mai auzit nimic de el.

  3. Uneori ocupam eu locul lui Dragos, de-aia ti-am infulecat povestea. Altfel, apropo de hobby-ul sapatului eu ma apucasem sa le explic celor din gasca cum sub blocul nostru zace ingropat un vechi templu dacic (citisem intr-o revista Magazin ca ruinele dacice n-au fost niciodata complet dezgropate).

    Am reusit sa sapam cam 1.2 metri de pamant intr-o parcela sparta de asfalt. Am dat de ceva ce pareau tevi de apa, dar am plecat ferm convinsi ca discutam de un ''strat de protectie''. Ulterior am dat vina pe cei care sapau sa planteze pomi.

    1. Hahaha, ce-am mai ras! :)))

      Felicitarile mele daca ai reusit sa te impui. Trebuie sa fie mirific sa urmaresti o ceata de plozi care se arunca in fantana doar pentru ca asa le-ai spus tu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *