Copiii betoanelor – 2. Poveştile de pe scenă

Copilăria mea a început brusc, la 15.30, într-o zi toridă de vară. Era iunie 1988, iar eu şi V. tocmai ne împărţisem casele.
Noul meu cămin adoptiv era un bloc cu patru etaje, prichindelul curţii în comparaţie cu celălalt, gigantul cu trei scări şi zece etaje. Însă, după cum un banc spunea odată – Uite, vezi ce cap mic are tipul ăla?… Ai fi uimit câtă prostie poate încăpea în el -, nimic din înfăţişarea bătrânească nu dezvăluia câte istorii şi personaje se ascundeau în el. Etajele erau precum o scenă, pe care, zi de zi, se desfăşura un spectacol.
Scena I
Totul începea sub pământ, în demisolul – laborator de testare a bucăţilor de cremene pe care le dezgropam cu sârg. [Nu mai e nevoie, cred, să remarc faptul că obsesia săpatului n-a dispărut nici acum.] Aici locuiau două familii – Cojocaru şi Cadar.
Jum’atea din stanga

Cojocarii erau nişte oameni cu frica lui Dumnezeu, care aveau o grădină (destul de mare pentru un spaţiu îngrădit în jurul blocului) chiar sub balconul bunicilor mei. Tot ce vroiai creştea din acel pământ parcă vrăjit, de la liliac şi bujori, până la zarzavaturi şi porumb. Îmi aduc aminte cum, odată coapte roşiile, bunica mea cobora o găletuşă legată cu sfoară, pe care domnul Cojocaru o umplea cu bunătăţi proaspete.
Nişte oameni foarte harnici, care n-au greşit cu nimic nimănui, nici chiar atunci când şi-au ridicat un gard zdravăn, din împletituri moarte şi vii, care să le mărginească grădina de bucata de pământ unde locatarii întindeau rufe la uscat. Comunismul, în vremea căruia se întâmplau toate acestea, n-avea cum să le spună că urma să apărem noi, că spaţiul avea să devină teren de joacă, gardul se va transforma în poartă de fotbal, iar în grădină va începe să plouă nu doar cu apă, ci şi cu mingi. Şi odată împlinit acest lanţ de evenimente, între noi, copiii, şi familia Cojocaru a început războiul surd dintre puştii care vor să se joace şi adulţii care vor acelaşi lucru de la copii, dar în altă parte – unul dintre conflictele pitoreşti ale copilăriei.
Între timp, însă, oamenii au murit – mai întâi ea, apoi el – şi totul s-a schimbat. Grădina s-a transformat într-un colţ de natură abandonată, în care bujorii, neîngrijiţi de nimeni, s-au lăsat şi ei răpuşi de bălării. Iar noi, crescuţi odată cu vremurile, am părăsit câmpul de luptă şi mingile-trasoare, lăsând – într-un ultim gest de respect – amintirea celor doi să dăinuie netulburată peste pământul care le-a hrănit răsadurile şi sufletele.
Juma’tea din dreapta

Perete-n perete cu Cojocarii trăiau Cadarii. Oameni închişi, cu origini ascunse multora, aveau şi ei o grădină, de câteva ori mai mică şi mai urâtă decât a vecinilor de palier. Nu mi-l mai amintesc decât pe el – un moş ursuz, cu boală pe copiii care se zbânţuiau pe la gardul şi, inevitabil, mai scăpau mingea în curtea lui. Nu puţine au fost cele pe care ni le-a tăiat – asta când nu-şi ungea plasa de sârmă cu motorină, de ne-ntorceam în case caroiaţi pe haine, mâini sau faţă.
.
Aveau o motocicletă şi doi băieţi, ambii cu măcar 15-20 de ani mai mari decât trupa noastră. Unul dintre ei, Valentin, era singurul cu care te puteai înţelege în ceea ce priveşte obiectele de joacă rătăcite peste gardul-pericol. Din când în când, îşi repara motocicleta în faţa blocului şi, dacă reuşeam în vreun fel să nu-l încurcăm în timpul procesului, ne lua cu el în şa când făcea turele de verificare prin curte…
Celălalt, Augustin, a dus mai departe tradiţia habotnică a familiei, de jefuitori de mingi şi pizmuitori de copii. Cam în acelaşi timp cu nevastă-sa, o scorpie a dracului, a venit şi serviciul de şofer al lui Sechelariu (nu primarul, ci frate-său), astfel că prăpastia s-a căscat definitiv. Nu numai că ne era nesuferit, dar acum mai lua şi bani ca să conducă bijuterii de maşini şi să plimbe de colo-colo alţi nesuferiţi, precum fata lui Sechelariu (de data asta chiar a primarului), Selena…

Valentin a plecat în lume înainte de moartea lui taică-său. În urmă au rămas Augustin şi femeia lui, proiectând la rândul lor doi băieţi – poate ca o ironie a sorţii, care le-a dat odraslelor nefericita ocazoe de a plăti pentru răutatea părinţilor.

Comments

  1. Razboiul dintre generatii. A fost, este si va fi mereu (la moda). Imi plac povestile cu micile gradini de zarzavaturi din fata blocului. Imi amintesc de vremuri bune. Si culmea e ca toata copilarimea, fix acolo avea treaba cu joaca, langa gradinile batranilor 😛

  2. Mi-ai amintit de batranii din blocul meu, cei care ne furau mingea si ne spuneau parintilor ca tipam si spargem geamuri. Si de florile pe care le furam cand ne-am facut mai mari si trebuia sa mergem la vreo aniversare. :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *