Copiii betoanelor – 4. Cuibul vulturilor

Cineva, acolo sus, te vede întotdeauna.
Scena a IV-a

Dacă etajul unu era centrul de comandă şi control a vieţii obşteşti, la etajul doi se găsea cuibul vulturilor – postul de observare şi monitorizare a lumii exterioare blocului. Şi acum sunt convins că, dacă vrei să ştii ce s-a întâmplat în ziua 6583 a copilăriei tale, undeva în apartamentul Tălpălarilor există o ascunzătoare, în care vei găsi caiete cu notiţe exacte, pe ani, zile, ore şi minute.

Familia Tălpălaru avea câteva lucruri (şi multe idei fixe): o Dacie 1300 cu motor original Renault, bucătărie şi baie plus balcon – toate cu deschidere spre curtea interioară a blocului. Dar, mai presus de orice, Tălpălarii aveau timp. Cred că sunt oamenii cu cel mai mult timp la dispoziţie din câţi am cunoscut până acum (nici chiar noi copiii, lipsiţi de griji cum eram, nu aveam atât timp ca ei, fiind mereu ocupaţi să inventăm vreo tâmpenie de făcut). Şi cu cea mai mare rezistenţă la trecerea timpului.
Cât era ziua de lungă, pe madam Tălpălaru o vedeai stând în geamul băii. Nu se mişca, nu clintea niciun muşchi; doar ochii îi jucau în cap şi ghiceai sfârâind în spatele lor creierul, care înregistra tot ce se întâmpla afară. Când găsea ceva demn de semnalat, acelaşi creier impulsiona cumva trupul, care dispărea subit din geam, pentru a apărea câteva clipe mai târziu la uşa unuia dintre noi. Când i se deschidea, madam Tălpălaru raporta cu o satisfacţie crudă trăznăile noastre de puştani – în viziunea ei, acte de barbarie care puneau în pericol însăşi civilizaţia. Aşa, ai noştri aflau despre atacuri cu săgeţi cu ventuze inofensive, care aveau impactul unor adevărate ploi de meteoriţi asupra geamurilor de la etajul doi; despre încăierări copilăreşti care se transformau în măceluri îngrozitoare; despre înjurături puerile care căpătau dimensiunile unor blesteme biblice. Sau despre cum una dintre fetele bunicilor mei (mătuşa mea) a rămas însărcinată, a născut, a crescut şi a ieşit la plimbare cu un plod blond (cu mine)… [O bună perioadă a copilăriei mici, cea care m-a avut în grijă a fost mătuşa mea. Una dintre principalele activităţi în creşterea unui asemenea animal de casă fiind şi scoaterea lui la plimbare prin parc, bunica mea a avut de câteva ori surpriza de a se trezi la uşă cu diverşi omuşteni veniţi să se revolte că fata ei, de nici 18 ani, îşi plimbă pe stradă puradelul din flori.]
Cât Tălpălăreasa se preocupa cu surprinderea apocalipsei pe pământ, el făcea cam acelaşi lucru – stătea la celălalt geam, al bucătăriei, şi privea; de data asta, nu la noi, ci la maşina parcată mereu în acelaşi loc, sub salcia bătrână. Ar fi fost şi greu să fie în altă parte, de vreme ce nu o mişca din loc decât de două sau trei ori pe an, atunci când o spăla. De fapt, odată cu timpul, Dacia gri ajunsese să facă parte din décor, ne delimitam terenurile de tenis-cu-piciorul în funcţie de ea. Cu toate acestea, ori de câte ori era pusă la încercare, maşina pornea de la prima cheie, torcând mai departe din motorul acela infailibil…
Povestea lor se încheie aşa cum a început – brusc. I-am găsit acolo, părea că fuseseră proiectaţi odată cu blocul, iar apoi n-au mai fost. Şi cu asta, basta. A dispărut şi maşina – dar şi terenul de fotbal-tenis.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *