Copiii betoanelor – 5. Grădina zoologică din pod

Nu doar caii se ţin în casă.
Scena a V-a

Cei mai mulţi oameni urmăresc Animal Planet ca să afle despre viaţa animalelor din savană. Din punctul ăsta de vedere, noi eram nişte privilegiaţi ai sorţii – la etajul trei aveam propria noastră grădină zoologică. Acolo trăiau un bivol bătrân, un bivol mititel, o buhă şi, câteodată, bătea năforniţa… Dar să le luăm pe rând.

Bivolul bătrân şi cel tânăr făceau parte din familia Bivol [Serios?]– bunic şi nepot. Implicaţiile cele mai mari asupra existenţei noastre le-a avut, bineînţeles, mezinul. De departe cel mai fricos din trupa noastră insolită, era mai mereu ţinta glumelor şi a clinciurilor de tot felul [De fapt, dacă mă gândesc bine, poate tocmai noi, restul, eram motivul comportamentului său – nu-i dădeam niciodată nicio şansă. Peste ani, într-un drum acasă de la facultate, l-am regăsit pe Paul: se transformase în ditamai zdrahonul, arhetipul perfect al politehnistului autohton]. Prin urmare, poziţia lui în lanţul trofico-ierarhic al curţii nu era tocmai una de invidiat.
Era undeva deasupra pisicilor – victimele lui predilecte. Dacă pe lume s-a născut vreodată un om capabil să redea, foarte precis, ce se întâmplă când o pisică se trezeşte cu un tub de pix în anus, atunci Paul era acel om. Strania lui ocupaţie ne-a făcut pe toţi să ne dorim să nu-l supărăm chiar atât de tare, ca să nu-l transformăm într-un veritabil doctor Mengele.
Cu toate acestea, struţul era deasupra lui în lanţul trofic. Vorbim aici de Struţul nostru, crescut în curtea noastră, printre betoanele noastre, într-o climă temperat-continentală. Hmm, mai mult continentală, fiindcă numai temperat nu era Struţul – dovadă stând toate şicanele pe care Bivolul cel tânăr le avea de suportat din partea lui. Nu era zi în care sărmanul Paul să nu urle după bunică-sa, să-l scape de pacoste.
Noi îi spuneam Buha [În condiţiile în care un bivol şi o buhă fac parte din aceeaşi familie, povestea devine tot mai stranie]. Singura vină pe care biata femeie o avea pentru asta erau nişte ochelari mari şi rotunzi, ca nişte funduri de borcan… În rest, ea şi bărbatul ei Bivol erau printre cei mai de treabă şi mai inofensivi vecini din bloc. Şi-atunci când îi striga să-l scape din ghearele Struţului, şi-n alte circumstanţe mai paşnice, Paul le spunea Bica şi Bicu, astfel că nu puteau fi altceva decât nişte bunici simpatici, locuind într-un bloc de pensionari. Imaginaţia noastră îi transforma, însă, în tot felul de personaje fantastice.
După cum era şi cazul doamnei Năforniţă, o femeie plăpândă, cu nimic în asentimentul aparent-vijeliosului nume. Uşă-n uşă cu Bivolii, completa într-un mod cât se poate de pitoresc peisajul.
Ceva mai sus, la următorul etaj, locuia Găburiciul. La fel cum năforniţa era o formă umanoidă de viforniţă, aşa şi găburiciul devenise varianta cu două picioare a unui bursuc simpatic – ba chiar Struţul găsise curajul de a-l transforma în Bursucea [Despre acest tupeu nemaivăzut al Struţului de a urca în lanţul trofic fără să întrebe pe nimeni şi de a se înfrunta cu tot felul de alte vieţuitoare vom vorbi pe larg într-un capitol următor]. Era cu vreo patru ani mai mic decât toată gaşca, însă a fost singurul pitic adoptat fără rezerve: taică-su deţinea cheia fericirii noastre. Administrator la unul dintre liceele din oraş, ne punea la dispoziţie terenul de fotbal, în afara căruia – de la un timp – existenţa noastră devenise de neconceput…
.
Aşadar, povestea de pe ultima scenă a blocului nu era una foarte spectaculoasă. Sau, mai bine spus, nu una uşor de redat în cuvinte. Trebuia să vezi ca să crezi în existenţa grădinii zoologice din pod.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *