Copiii betoanelor – 7. Evadare (partea a doua: Chemarea pământului)

Când fotbalul nu ne învenina sângele, luam cu asalt grădinile.
Cea mai mică dintre ele, care dădea în vale, conţinea câteva puncte de interes.
În primul rând venea pământul în sine, ideal pentru săpat ascunzători… Şi, Doamne, ce mai săpam! Pur şi simplu, ne născusem pentru asta. Apăream în curte, căutam un băţ sau o piatră ascuţită, ne găseam locul printre ceilalţi şi începeam să săpăm. Era cel mai natural lucru de făcut…

Apoi era gardul din fundul curţii, gard ce nu trebuia trecut absolut niciodată, şi de data asta pe bune, fiindcă dincolo de el se întindea curtea restaurantului “Cascada”. O curte inofensivă în felul ei, dacă n-ar fi fost Tarzan – un câine lup enorm, născut, conform legendei locului, odată cu istoria şi cu doctoriţa Shapira (al cărei impact asupra curţii îl vom stabili în episodul următor) –, un animal despre care experienţa ne-a arătat că putea să rupă lejer capul oricăruia dintre noi, şi care a murit odată cu copilăria noastră…
În unele ierni, dacă ningea cum trebuie, în grădina asta ne făceam pârtii sau cazemate. În toate iernile, însă, se întâmpla ceva ciudat: seara veneau doi-trei tipi din vale, ne fugăreau şi, când prindeau pe câte unul, îl sufocau cu fularul clipe bune, după care plecau şi ne lăsau în pace. Nici acum, şi nici atunci, n-am reuşit să-mi explic scena…
Cealaltă grădină împrejmuia tot blocul şi era o adevărată fiestă.
Mărginită de un gard viu înalt şi des, era locul ideal de ascunziş atunci când jucam ascunsa, ori ne băteam cu pistoale sau cornete. În salcâmii scunzi şi îndesaţi de la stradă, în coroana lor rotundă ca un balon, ne cuibăream vara şi trăgeam după fetele de pe stradă cu cornete cerate sau cu bold în vârf [Câte caiete de teme am distrus pentru a avea muniţie!… Când mă gândesc acum, îmi vine să râd de serile “pierdute” scriind, pagină după pagină, tot felul de lecţii, ca apoi să nu devină decât “foi” pe care le purtam la brâu, gata oricând să răsucim o cornetă].
Adevărata comoară a grădinii erau zarzărul, vişinul, prunul şi cei doi cireşi care vara nu scăpau lăcomiei noastre. Fiecare pumn de fructe îşi avea preţul lui bine stabilit: un cireş era amar, şi coborai din el la fel de vânăt ca un om măcelărit în bătaie; celălalt era înalt ca o lumânare, cu frunzişul tocmai în vârf, astfel că doar cunoştinţele de escaladă te puteau duce la fructe [Unde mai pui că ascensiunea te purta prin dreptul balconului domnului Chişcă, paznicul insuportabil al acelor bogăţii, şi riscai să te alegi cu o oală de apă în cap]; zarzărul şi vişinul erau firavi, cu crengi subţiri, aşa că nu mâncai două zile ca să te ţină crăcile; în final, prunul – ca şi copac – era perfect: rămuros, solid, plin de fructe mari şi zemoase; dar, odată urcat în el, erai fix în dreptul geamului de la bucătărie al doamnei Chişcă, partizană înrăită al aceleiaşi oale cu apă a domnului Chişcă
Un teren de fotbal şi nişte grădini… Fiefurile cu care purtam lupte seculare, de poveste, cu familiile a doi vecini şi un câine – paznicii ascunşi ai tărâmurilor în care copilăria noastră avea nevoie să evadeze.

Comments

  1. Noi la bloc aveam “mere padurete”, niste chestii mici, roscovane si acre, pe care le mancam cu o placere deosebita. Niciodata nu au apucat sa se coaca…
    In vacanta de iarna munceam toata ziua sa facem o cazemata imensa, iar seara o distrugeam “sa nu vina alti copii noaptea sa se joace unde am muncit noi”.
    Si nu imi aduce aminte de cornete, ca ma supar!!! :((

  2. Mie povestea mi se pare de nivel de fictiune, adica stiu ca e adevarata, dar eu personal nu am nici un fel de amintire de acest gen. Eu nici nu as fi stiut care e un zarzar sau un prun, de ex, decat poate daca vedeam fructe…nici nu cred ca am vazut vreun prun vreodata. Visin stiu ca am vazut pt ca era in curte la bunica si avea visine in el. Dar numai oamenii mari, parintii si matusile mele, aveau voie sa culeaga visine din el, ca sa o ajute pe bunica, nu era un job permis copiilor…noi, (eu cu verii mei), trebuia sa stam sa ne jucam cuminti in casa in timp ce parintii si unchii si matusile culegeau acele visine.

    Iar de vazut si jucat in cazemate de zapada pe langa bloc am vazut si m-am jucat si eu, dar eu personal nu tin minte sa fi contribuit eu vreodata la vreun construit de cazemata sau partie, eu cred ca ieseam afara cand se facea mai cald, mai pe la pranz, iar cazematele si partiile erau deja construite…nici nu stiam ca sunt construite de copii, eu, zau, daca nu credeam ca le construieste administratorul blocului ca sa se joace copiii de la bloc in ele.

    Nu tin minte sa-mi fi reprosat mie vreun copil ca nu am participat si eu la construit acele cazemate sau partii.

    Acum, ca ma gandesc mai bine, (pt ca la vremea aia zau daca eram preocupat de parerea altora fata de mine, mie intotdeauna mi-a pasat cel mai mult de parerea mamei mele despre mine, mai ales la varsta aia mai mica, iar despre ceilalti copii mie nu-mi pasa si chiar cred ca presupuneam asa automat ca maj copiilor erau la fel ca mine), cred, am impresia, ca eram asa fie respectat, fie tolerat, dar in orice caz mentinut la o oarecare distanta fie respectuoasa, fie temator-superstitioasa…ca un adevarat mic Lord Fauntleroy in blocul meu ! (desi, zau, eu nu am avut aspiratii aristocratice niciodata, eu chiar m-am considerat ff comun de cand ma stiu, dar cred ca asa ma tratau pe mine ceilalti copii, mai cu manusi…abia acum imi dau seama ca lumea care nu era total indiferenta, a fost in general neobisnuit de politicoasa cu mine in Romania…cu cateva exceptii notabile care m-au socat pe viata, ca totusi, in realitate, din pacate, nu eram chiar acel mic lord).

    1. PS Exceptiile care m-au socat au fost si placute si neplacute, si au apartinut si de la persoane de sex masculin si de sex feminin, adica nu pot sa zic ca s-a discriminat pe baza de sex impotriva mea in legatura cu acele socuri. Dar eu in general sunt si mai usor socabil decat media, cred, mai ales ca am fost probabil considerat asa mai gingas in ochii altora, (chiar de la nastere de cand m-am nascut prematur in ochii parintilor mei, si ulterior la scoala cand am observat ca unor profesori chiar le era jena sa imi faca observatii bine meritate, iar unii colegi mai indrazneti chiar aratau tendinta sa dea cu mine de perete ca sa vada daca e adevarat ca ma sparg, daca tot paream asa fragil ca un ou, etc), deci la un moment dat cred ca mi-a fost imposibil sa nu fi internalizat si eu insumi despre mine insumi parerea atat de evidenta a altora ca eram oarecum mai fragil..drept care si acum ma pazezc de orice posibile socuri, cazaturi, julituri, ca efectiv mi-a intrat in fire ! Pacat ca sunt prea batran deja ca sa ma pot schimba, ca cine stie, ajungeam si eu un viteaz poate, daca imi dadeam seama de chestiile astea inainte de a implini vreo 14 ani si inca aveam personalitatea in formare…numai ca la vremea aia eu aveam alte preocupari, in principal probabil de a rezolva problema datului de-a dura fara sa ma ciocnesc din greseala de vreun zid, fara ca sa ma poata prinde nimeni, si mai ales ca sa nu mi se sparga coaja fragila de ou pe care eram convins ca o posed, daca toti erau asa de politicosi cu mine…

      …LOL ! Daca inlocuim imaginea unui ou obisnuit cu cea a unui ou Faberge, cred ca acest PS ar fi putut fi scris de tareviciul Alexei Nicolaevici Romanov, fiul ultimului imparat al Rusiei, ducele Finlandei, si regele Poloniei, Nicolae al II-lea, (cel cu adevarat real fragil, nu numai pt ca se stie ca a murit de tanar, cu o luna inainte sa implineasca 14 ani, in conditii oarecum violente, dar si din cauza reala ca avea hemofilie) !

  3. Apropo de intamplarea ta ciudata cu tipii aceia, cand eram eu copil era pe strada mea cineva care de fiecare data cand prindea o minge dadea cu piciorul in ea si o trimitea hat departe prin gradinile de peste drum… apoi trebuiau copii sa o caute cateva zile pana o gaseau… si trebuiau sa fie si atenti sa nu fie proprietarul gradinii acasa ca era un om rau si a dracu care nu-i lasa sa intre sa o ia…

    Eu vedeam totul de pe geam :))))))) ca aveam patul chiar langa geam.

    1. Sunt foarte multi cei care, vazand o minge scapata aiurea de un grup de “jucatori” (sa le spunem asa) au aceasta reactie: de a o suta la dracu-n praznic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *