Copiii betoanelor – 9. Oraşul maşinuţelor

Universul efemer aflat la doi paşi de bloc.
Dacă ieşi din blocul copilăriei mele şi cobori scările, ajungi pe mica alee mărginită de gard viu. Toate crăpăturile din asfalt erau cândva linii de hotar, toate adânciturile din pământ şi smocurile de iarbă erau locuri de parcare şi ascunzişuri exotice, iar pe bordura trecea odată un tren…

Bine ai venit în Oraşul Maşinuţelor! Nicicând un oraş nu a fost creat mai uşor şi n-a dispărut mai repede de pe harta omenirii. Şi niciodată istoria nu s-a repetat atât de des, şi în cel mai mic detaliu, aşa cum s-a petrecut cu Oraşul Maşinuţelor.
Istoria acestuia a început odată cu următoarele cuvinte nemuritoare: Ne jucăm cu maşinuţele?Da!… Şi astfel, cărămida [Dacă ar fi să numesc resursa materială cea mai importantă a copilăriei, sigur ar fi cărămida. Câte ar mai fi existat fără cărămidă? Porţile de fotbal de pe zidurile blocurilor se desenau cu o cărămidă; la fel terenul de joc pentru tenis cu piciorul sau frunză (ureche). Câmpurile pentru şotron sau paradis n-ar fi existat fără cărămidă. Şi, hai să fim serioşi, cum ai fi putut să mai împarţi ţările fără cărămidă? Noroc că era imposibil să-ţi lipsească vreodată cărămida. Dacă vreuna dintre nenumăratele ascunzători în care doseam cretă, cărămidă şi chibrituri, nu era la îndemână, te apucai pur şi simplu să scormoneşti pământul pe lângă un perete; era imposibil ca, pe lângă râme şi mucuri de ţigară, să nu te alegi şi cu o bucată, cât de mică – uneori prea mică – de cărămidă] şi creta trasau pe câţiva metri de asfalt o hartă complicată, cu străzi, clădiri, secţie de poliţie, gară, parc şi multe, multe proprietăţi private cu parcare şi acces restricţionat cu barieră. Bineînţeles că rangul şi aprecierea celorlalţi creşteau cu cât parcarea ta era nu pe asfalt, ci pe pământ (off road), iar buruienile din palma aceea de pământ aveau un aspect cât mai sălbatic (outback).
Totuşi, nimic nu-ţi asigura statutul de vedetă mai rapid şi mai sigur decât un parc auto straşnic. Erau două variante: ori aveai multe maşinuţe, ori aveai una – dar cu adevărat o bijuterie… Eu am ales-o pe ultima, dar aveam două maşini: o camionetă Toyota 4×4, înaltă de două degete şi vopsită într-un albastru strălucitor, şi o maşinuţă de curse, banală în felul ei, dar aducând cu Batmobilul lunguieţ din filme.
Şi care-i faza? m-ai putea întreba…
Păi, erau două criterii după care se judeca valoarea unei achiziţii. Primul, cel estetic, era clar că-l îndeplineam. Al doilea era suspensia. Ridicai puţin maşina de roţile din spate şi apoi îi dădeai drumul; dacă “ţopăia” de trei-patru ori, atunci era marfă bună [Ştiut fiind că maşinuţele de fier erau toate chinezării, cele mai multe având graţia unui bolovan; trebuia să cauţi atent, cu ochi de cunoscător, după ceva bun… iar apoi să te milogeşti de-ai tăi o săptămână întreagă până să meargă într-o sâmbătă să ţi-o cumpere. Doamne-fereşte să te fi lăsat să te duci singuri! Ori te prindeau băieţii mai mari şi-ţi luau banii, ori îi dădeai pe dulciuri. Cine să se fi gândit că, pentru maşinuţa aia, fugeai şi la capătul pământului sau ai fi sacrificat senin câteva gume Turbo], Iar ale mele două erau de neegalat în toată curtea, astfel că acum stau şi mă întreb cum naiba să făcea că pe mine mă atrageau doar camioanele cele mai hârbuite şi îndoite, cu care aram curtea în lung şi-n lat?…
Dădeam la schimb maşinuţele mele pentru o hodoroagă cu şase sau opt roţi şi-mi vedeam de cărat pietre. Peste tot. Unde era o suprafaţă plană, hop şi eu cu tractirul, mutând bolovani de colo-colo. Când încercam să-mi dau seama dacă n-am rămas cu vreo sechelă de la faza cu săpatul, ideea îmi sărea imediat din cap, odată cu cauciul de la vreuna din roţi [Am încercat să evit cacofonia, dar n-am găsit o altă variantă de exprimare. Să spun pneu în loc de cauciuc ar fi prea mult – România nu ştia pe-atunci ce e aia Formula 1]. Rezolvam problema şi o porneam iar, de nebun prin curte, trăgând după mine rabla scârţâind.
Am văzut aşa multe colţuri ale lumii noastre. Atunci pulsând de viaţă (oameni, câini, insecte şi orice altceva mai trăia prin curte), acum fremătând de amintiri. O lume plină de colţuri, colţuri pline de farmec.

Comments

  1. Uitasem cat de dragi imi erau crapaturile din asfalt si cate jocuri inventam datorita lor, desi chiar si acum ma trezesc incercand sa calc pe portiunile fara asfalt de pe trotuar. :))

  2. cea mai proasta afacere din viata mea a fost cand am dat la schimb un truck fain, american, cu „suspensii”, usile se deschideau, pe 2 cowboy, e drept ca unul era pe cal dar celuilalt ii era rupta pusca…

  3. Eu foloseam uneori cele 2 masinute de tip Matchbox pe care le aveam, Mercedesul alb, si Ferrari-ul rosu, pe post de recompensa ca premiu pt animalele de plastic cu care faceam eu instructie cand eram mic. Unele capatau premiu masinute, altele mergeau la inchisoare. Eu eram un adevarat dictator, dar in acelasi timp, totusi eram un dictator cu “fata umana”, asa, mai milos, si nu tineam ranchiuna neaparat pe unele din animale, toti, prin rotatie, aveau sansa fie de a capata o masinuta drept premiu, fie de a intra la inchisoare, desi era, de fapt cam dupa toanele mele pe cine imi incasuna in ziua respectiva sa il indemn sa faca lucruri pedepsibile, cf legilor in vigoare la acea vreme si in acel loc, cu inchisoarea. Conduceam, intr-adevar, o mica societate totalitara destul de optim ideal functionala, daca ma gandesc asa mai bine.

  4. verde stop jucati?
    dar „țările”? cind era pamintul ud dupa ploaie făceam un dreptunghi cu un cuțit și delimitam țările după care le cuceream … Tot cu cuțitul înfipt de la distanță

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *