Copiii betoanelor – Rambo Story (Interludiu)

You know what you are? What you’re made of?… The war’s in your blood. Don’t fight it… You didn’t kill for your country. You killed for yourself. God is never gonna make that go away… When you’re pushed, killing is as easy as breathing. (John Rambo, 2008)
Lucrurile cu adevărat importante pentru copiii betoanelor erau puţine, dar aveau o poziţie bine stabilită pe scara de valori a trupei. Pe primul loc era, clar, fotbalul; apoi venea curtea blocului, cu universul ei sacru; şi cinematograful Central închidea podiumul.
Central-ul băcăuan era a doua noastră casă. Iar Arnold Schwarzenegger, Sylvester Stallone şi Jean Claude Van Damme erau verii mai mari. Păi, când te luau la mişto ceilalţi că vroiai să ridici vreun bolovan de trei-patru ori mai mare decât scăfârlia ta, nu te întrebau dacă te crezi Schwarzenegger? Pe Struţ [un personaj pitoresc, căruia nu i-a venit timpul în povestire], după ce încasa una dintre bătăile de pomină, de la Angel ori de la maică-sa, nu-l apostrofa câte unul că se uită cu ochii ăia de vită bătută – ca Rambo? Şi când intrai la o minge cu picioarele pe sus, nu te lua adversarul la înjurături, că te crezi Van Damme şi vrei să-i rupi pe toţi?

Adevărul e că pe filmele celor trei s-a clădit Pantheonul credinţelor urbane ale copiiilor din vremea noastră. Şi fiecare a avut titlul său de referinţă: Schwarzenegger a intrat pentru totdeauna în istorie drept Terminator [mă rog, după recenta prestaţie ca guvernator, s-ar putea ca aceeaşi istorie să-l reţină drept terminatorul Californiei], Stallone a devenit sinonim cu Rambo (dintre cele două figuri iconice pe care le-a dat cinematografiei, Rambo şi Rocky, veteranul luptător din Vietnam a fost cel care a câştigat lupta cu fanii şi criticii deopotrivă), iar Van Damme a rămas pentru mulţi “tata lor” al luptelor corp la corp pe celuloid (deşi, oarecum surprinzător, el n-a conturat un personaj cu acelaşi impact la public precum colegii de generaţie; poate doar Soldatul Universal să fi însemnat ceva).
Însă, dintre toţi, actori şi personaje la un loc, doar Stallone şi Rambo au creeat filmul de acţiune pură: împuşcături cu nemiluita, morţi pe măsura miilor de gloanţe, explozii de tot felul (de la maşini de poliţie, până la elicoptere ruşeşti şi forturi afgane), sânge, un luptător pentru care singura problemă în a extermina un oraş întreg o constituie lipsa de muniţie – dar un luptător cu o conştiinţă, prea puţine romantisme şi replici amoroase ieftine. Nu e de mirare că la Rambo te puteai oricând şi oriunde; adică pe orice post de televiziune, indiferent că era în engleză, germană sau italiană – pentru că violenţa este o limbă internaţională. [Cu Terminator şi, dacă vreţi Universal Soldier, era puţin mai dificil – concepte SF, treburi din viitor, chestii care nu sună chiar la fel în toate limbile… Ceea ce nu le-a împiedicat să devină filme-cult ale genului de acţiune. Terminator 2 – Judgement Day, spre exemplu, este singurul film la care am plâns vreodată]
Iar cea mai bună dovadă pentru stilul direct şi fără menajamente al lui Rambo este continuarea de care a avut parte, în 2008 – ca într-o operă de Dumas, după 20 de ani.
N-am să comentez acum plusurile şi minusurile lui Rambo (2008), fiindcă lucrurile sunt clare: pentru cei devotaţi necruţătorului luptător cu ochi blajini, ultima recenta sa apariţie [Credeam, la un moment dat, că ultimul film cu Rambo este… ei bine, ultimul, dar sunt semne că Stallone nu şi-a spus ultimul cuvânt] e una pe măsura lungii aşteptări. Ba chiar, dată fiind ipostaza în care-l regăsim, un colos trecut de prima tinereţe, sunt păreri care susţin că tocmai s-a născut o trilogie brand new. Însă chiar şi cei mai înfocaţi adepţi ai arcului cu săgeţi explozive trebuie să admită că noua perspectivă este una mult mai sumbră, în primul rând prin nivelul explicit de violenţă. Imaginile de început, cu violenţele condamnabile din Burma, sunt de-a dreptul şocante, iar scenele cu organe aruncate în aer şi membre desprinse de trup au un realism neîntâlnit în filmele precedente – un argument în plus pentru cealaltă tabără a cinefililor, de-a-l eticheta pe Rambo drept excesiv de violent şi a-l lăsa undeva, într-o carcasă de DVD pe un raft.

Poate că da, poate că nu. Eu cred că filmul trebuie oricum văzut – fără pretenţii de capodoperă. Din curiozitatea de a vedea cum un “monstru adormit” poate primi cu succes un nou impuls, după aproape un sfert de secol, dar – mai ales – din curiozitatea de a revedea un actor care se identifică cu [draci, n-am reuşit să evit cacofonia] personajul său într-o manieră care trece mult dincolo de marele ecran. Aşa cum John Rambo are războiul în sânge şi nu-şi găseşte liniştea decât acceptând că uciderea unui om a devenit la fel de simplă ca o gură de aer, aşa Sylvester Stallone îl are pe Rambo în sânge, găsind mereu un sprijin în el, de-a lungul unei cariere cu mai multe coborâşuri decât urcuşuri şi al unei vieţi la fel de bulversante.

Comments

  1. Da Chuck Norris? Chuck Norris? Ma rog, sa vorbim in soapta, ca ne-aude Internetul 🙂

    P.S: Pentru noi Norris era echivalentul ''de moda veche'' al astora mai noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *