Copiii junglei

10.Jungle1Acum mai bine de o lună [ce repede trece timpul, nu?] un copil a murit sfâşiat de nişte câini ai nimănui. Ce-a urmat a fost grotesc: familia şi-a transformat doliul într-un spectacol de televiziune burlesc; vedetele au început să se încaiere în show-uri de televiziune absurde, iar oamenii de rând s-au scindat în apărători şi duşmani ai patrupedelor – uitând cu totul, şi unii şi alţii, de civilizaţie. Parlamentul s-a scremut să dea o lege, primarul capitalei s-a scremut şi el de câteva lacrimi şi un referendum prin care locuitorii urbei să-i spună ce trebuie să facă (el fiind ales şi câştigând o pâine tocmai pentru că, la un moment dat, s-a bătut cel mai tare cu pumnul în piept că, dacă nu poate duce la îndeplinire, măcar ştie ce e de făcut). Brusc, în adăposturi, puzderie de javre oropsite au început să-şi găsească stăpân.

Apoi Bianca-fostă-Drăguşanu-actuală-Slav-viitoare-Drăguşanu-la-loc s-a măritat. Şi totul a fost dat uitării: familia îndoliată (dacă nu îndurerată) a mai piscuit ceva de un proces şi de un milion de euro, vedetele s-au încăierat mai departe, dezbătând la fel de absurd viaţa altor oameni, parlamentul şi primarul Oprescu au revenit la apatia obişnuită, iar animalele din padocuri au rămas mai departe acolo, abandonate – căci, subit, dragostea şi adopţiile au dispărut.

În tot acest ghiveci, am reuşit să găsesc un articol care perpetuează oarecum dilema mea. Spuneam în însemnarea respectivă că problema este a alege între oameni şi câini. Iată, însă, că – odată luată decizia – nici printre oameni nu-i uşor. Textul este preluat integral şi nu-mi aparţine:

La sfârşitul anilor ’80, pe când aveam 8 ani şi mă întorceam pentru prima dată singură de la şcoală, o femeie m-a deturnat din drumul spre casă, spunând că a trimis-o mama să-mi dea o cutie de ness, şi m-a jefuit de cerceii de aur pe care îi primisem în dar la ieşirea din maternitate. Este o poveste despre ceea ce se poate întâmpla cu un copil atunci când nu este supravegheat de părinţi sau de un alt adult. Soţul meu are o alta: într-o clipă de neatenţie s-a pierdut la mare şi a fost descoperit plângând în mijlocul puhoiului de turişti de însuşi Gil Dobrică. Nea’ Gil l-a dus la restaurantul în care cânta, l-a lăsat să stea pe pian, i-a cumpărat Pepsi şi prăjitură şi a trimis pe cineva la Radio Vacanţa să dea anunţ că băiatul petrece bine-mersi la local. Când au venit părinţii, aşa de bine să distrau, încât el nu se mai dădea dus acasă, iar Gil Dobrică, înveselit, i-a invitat pe toţi trei, seara, la restaurant.

 

Mulţi dintre noi am avut în copilărie momente în care am rămas nesupravegheaţi şi în care viaţa şi siguranţa noastră au stat în mâna hazardului. La deznodământul celor două poveşti de mai sus a contribuit, ce-i drept, într-o măsură covârşitoare norocul: norocul că eu am dat doar peste o hoaţă, nu peste o criminală, norocul că soţul meu a fost găsit de un om cu inima mare şi veselă, care i-a lăsat o amintire frumoasă.

 

După tragedia morţii lui Ionuţ, s-a discutat intens despre siguranţa copiilor şi despre oamenii responsabili să le-o asigure zi de zi, oră de oră, minut de minut. ”Atunci când îţi scapi copilul din ochi se poate întâmpla orice cu el: poate cădea într-un canal, poate ajunge în mâinile unui pedofil, poate sfârşi sub roţile unei maşini. Este responsabilitatea ta ca părinte să nu laşi să se întâmple asta”, este replica pe care am auzit-o extrem de frecvent, în diferite forme. Este adevărat şi orice om în toate minţile trăieşte sub presiunea acestor cuvinte. Însă acest fel generalizat de a gândi ascunde şi o capcană, pentru că lasă soarta unui copil exclusiv în seama părinţilor săi, în timp ce restul lumii se poate întoarce comod cu spatele: Copilul lor, problema lor!

 

În realitate, siguranţa unui copil depinde de mai mulţi factori decât simpla vigilenţă a părintelui, care la un moment dat, sub stresul unui eveniment neprevăzut, din oboseală sau din pură şi omenească neatenţie lasă garda jos şi face, fără să vrea, loc hazardului în viaţa copilului său. Depinde de spiritul civic al fiecăruia dintre noi, cei care trecem indiferenţi pe lângă gaura de canal în care ar putea să cadă într-o zi un copil sau care ne uităm la spărtura din gard prin care un copil poate dispărea din siguranţa unui parc pe un teren al nimănui. Depinde de omenia noastră, de capacitatea noastră de implicare atunci când suntem simpli trecători pe o stradă oarecare. Depinde într-o măsură uriaşă de eficienţa autorităţilor, care trebuie să facă din străzi un mediu sigur. Îmi vine în minte o ştire despre un orăşel uitat de Dumnezeu din Mexic, Xaltianguis, unde, exasperate de ineficienţa autorităţilor în lupta cu cartelurile de droguri, mamele şi bunicile au început să patruleze înarmate prin oraş în speranţa că îşi vor vedea într-o bună zi copiii şi nepoţii jucându-se pe stradă fără să se teamă pentru viaţa lor. Este un exemplu extrem de ce se poate întâmpla atunci când siguranţa copiilor ajunge să depindă exclusiv de părinţii lor.

 

În România, părintele trăieşte oricum sub o mare presiune, încercând să suplinească serviciile minimale pe care statul este adesea incapabil să le asigure. Dacă ajunge cu copilul în spital, el trebuie să îi facă rost de medicamente sau să facă treaba de asistentă medicală şi să îl monitorizeze, fără a avea vreo pregătire de specialitate, după o intervenţie chirurgicală. Când îl înscrie la o grădiniţă de stat, face nopţi albe pe la porţi ca să fie sigur că prinde un loc într-o grupă cu prea mulţi copii la o singură educatoare. Când îl trimite la şcoală, tot în sarcina lui cade să asigure dotările care lipsesc într-o clasă, să facă reparaţii, să cumpere cretă şi burete de tablă. Dacă vom continua să creştem presiunea pe părinte şi nu pe autorităţi, dacă vom continua să credem că siguranţa unui copil depinde exclusiv de cei care i-au dat viaţă, dacă nu simţim că ceva este în neregulă atunci când spunem „Copilul lui, problema lui!”, s-ar putea să ne trezim peste nu mulţi ani în faţa unor rezultate înspăimântătoare. Cum vor arăta oare fiii şi fiicele unor oameni speriaţi care ridică fiecare, după cum poate şi se pricepe, fortăreţe în jurul lor, într-o lume sălbăticită? Ne plângem adesea că băieţii şi fetele din ziua de azi petrec prea mult timp în faţa calculatorului, că nu se mai joacă unii cu alţii în faţa blocului, că nu mai au reflexe sociale fireşti, că sunt prea graşi. Cum să se joace în faţa blocului când afară e pericolul, iar în faţa calculatorului, între patru pereţi, siguranţa?

 

Mi se pare foarte frumos un proverb pe care l-am auzit pentru prima oară acum câţiva ani, în limba engleză: E nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil. Cred că dacă l-am adopta fără rezerve în cultura română, satul nostru ar începe să arate altfel.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *