Decision making

Regatul meu pentru un cal (Richard al III-lea) – cel mai elocvent exemplu de decision makingdin istorie.
A fi sau a nu fi (Hamlet) – …şi cel mai irelevant.
Unii oameni se uită la păsări (bird watching). Eu mă uit la oameni. În parte pentru că, în Iaşi, să urmăresc păsările ar însemna să văd doar ciori (multe, multe ciori), în parte pentru că natura umană este una fascinantă şi niciodată nu ştii la ce să te aştepţi odată ce un seamăn de-al tău deschide gura.
În cartierul meu sunt două locuri potrivite să priveşti oamenii: pe esplanadă, ori în Kaufland. Dar, cum în prima locaţie sunt mai mult pui de oameni (relativ nedezvoltaţi şi comuni), alături de mamele aferente (unele chiar prea dezvoltate şi complet neatractive), locul meu e – mai degrabă – într-o coadă la supermarket, [O coadă dintr-aia, la care, chipurile, nu poţi să stai mai mult de cinci minute, altfel magazinul ar suferi o pagubă de 3 RON – pe când, în realitate, când ajungi faţă în faţă cu casiera, după 10-15 minute de aşteptare exasperantă, tanti zâmbeşte şăgalnic şi te întreabă (cu semnul de întrebare abia-abia scăpat printre buze) dacă a fost totul bine.] cu trei conserve de ton înşirate pe bandă.
În faţă, un alt pui de om – o oamă tinzând spre adolescenţă -, alături de o mamă care înşiră tot felul de cumpărături. Ciudat, rândul merge repede (probabil fiindcă tanti cu ecuson nu ştie să zâmbească şi a ales varianta cea mai eficientă – îi flituieşte pe toţi), astfel că, după două minute, femeile au din nou bunurile în coş şi trebuie să plătească.
Avem bonuri de 9 lei…
Ăăă Casiera se uită pe nişte liste… 12 bonuri şi o diferenţă
Poate tanti n-o fi ştiind să zâmbească, dar la matematică se pricepe, căci revine imediat:
Sau… Mai puteţi lua ceva de 1 leu şi 12 bani, ca să-mi daţi direct 13 bonuri.
Gata, aici s-a rupt firul. Cele două femei înţepenesc locului, iar pe faţa lor se citeşte apriga frământare care le consumă pe interior: 1 leu şi 12 bani sau 13 bonuri… După câtva timp, oamei celei tinere îi sclipesc ochii – pare că a luat decizia salvatoare:
Şi ce putem lua de 1 leu şi 12 bani?
Nu ştiu, ce doriţi… E clar, tanti casiera n-are nicio tangenţă cu relaţiile interumane.
O gumă?!
Nesiguranţa tinerei aproape se topeşte când casiera înclină maşinal din cap.
Aaa, dar trebuie să mă duc s-o iau, nu?…
Robotic, tanti cu ecuson confirmă din nou. Gumele cu telecomandă s-au terminat de ieri.
Femeile cad înapoi în nefericirea indeciziei… Într-un târziu, mama este cea care pune piciorul în prag, hotărâtă – precum o găină cerându-şi cu fermitate dreptul de-a fi înaintea oului:
Asta e, dăm bonurile şi diferenţa… Hotărâtă, dar cu inima îndoită. E atât de greu să renunţi…
Privesc în urma celor două – oameni simpli, pe care lucrurile simple îi sperie. Aceiaşi oameni care, dac-ar primi un SMS anonim [devenit celebru, cel puţin în firmele cu abonamente de grup la Cosmote] cu textul Felicitări!! Cosmote v-a desemnat câştigător prin tragere la sorţi al unui premiu de 20.000 EUR. Ptr. confirmare, trimiteţi un SMS cu textul “confirm” însoţit de codul unic ZL9DB la nr. 0786.626.959. Veţi primi un SMS cu instrucţiunile pentru ridicarea premiului, n-ar ezita o secundă să se conformeze – 0,05 EUR = 0,21 RON cheltuiţi dintr-un foc, pentru o iluzie… Aceiaşi oameni care, după al doilea SMS (anunţând că respectivii 20.000 EUR câştigaţi cinstit şi pe degeaba costă, de fapt, 440 RON, ce trebuie depuşi într-un cont cu titlul de “comisioane”), dovada incontestabilă că nu e o fraiereală, ar jumuli şi pensia bunicii, numai să întreţină mai departe iluzia…
E aproape fermecătore uşurinţa cu care oamenii dau vrabia din mână pentru cioara de pe gard. În acelaşi timp, e uluitor cum un detaliu complet insignifiant te poate împiedica să-ţi vezi mai departe de viaţă.
Ceva asemănător au păţit Iri şi Co, prietenii cu care am fost în concediu în Spania. În ziua în care ne-am dus la agenţia de turism să “batem în cuie” rezervările lor, mă temeam că vom avea o mare problemă cu preţurile. [Am încercat să obţin pentru ei aceleaşi condiţii pe care eu le rezervasem cu şase luni înainte, la preţurile de-atunci.] Surprinzător, însă, totul a mers ca pe roate – până la poziţionarea în avion.
Vreţi să staţi pe rândul din faţă sau din spate? [raportat la locurile deja rezervate de mine]
Ăăă, din faţă… Din spate… Nu, lăsaţi aşa, în faţă… Sau în spate?… Cum vorbim mai uşor?… În spate, nu?… Da, aşa ziceam şi eu… Da’ din faţă nu se vede mai bine?… Nu ştiu…

În câteva clipe, Iri şi Co au intrat în vrie. Până la urmă, au ales să stea în spate, mai mult pentru că se plictisiseră să-l aştepte pe cel de la birou să caute pe net o statistică privind rata mortalităţii în funcţie de locul ales în avion.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *