Descompunere

În teorie, orice pierdere e spre binele nostru; în practică, ne punem întrebări în legătură cu existenţa lui Dumnezeu şi ne spunem: oare de ce merităm noi asta? (Paolo Coehlo)
Mai întâi mi-am pierdut pistolul-mitralieră.
Eram un ţânc ce tocmai primise cadou de ziua lui un puşcoci: jucărie rusească, din aceeaşi tablă de tanc din care se făceau şi Volgile de demult, cu o grămadă de beculeţe ce se aprindeau când apăsai pe trăgaci, simultan cu izbucnirea unui hârâit ca de drujbă. Pe scurt, poate numai zeii din Olimp mai avuseseră aşa ceva.

Dar fiindcă eu eram doar un biet muritor, de pe o planetă unde mai şi plouă, a doua zi m-am pomenit pe-afară singur. Turna cu găleata şi eram singurul nebun ieşit la joacă, târând după el toată tăblăria aceea. Prin urmare, un nene – care trecea întâmplător prin curte – şi-a făcut milă de mine şi mi-a propus să ne jucăm împreună de-a hoţii şi vardiştii.
Regula era simplă: hoţul se ascundea, iar poliţistul – înarmat cu arma-minune – trebuia să-l găsească… Prima dată a fost el hoţul. Am mijat scurt, el a fugit pe scara blocului în sus, eu l-am urmărit, l-am descoperit chiar la primul etaj [ce fraier!], l-am mitraliat cu drujba luminoasă şi am câştigat… Apoi am fost eu hoţul. I-am dat arma lui nenea, care s-a întors să mije, eu am zbughit-o în sus, pe scări, tocmai până pe la etajul patru [doar nu era să mă las prins atât de uşor cum o făcuse el!], m-am dosit după un colţ şi… nimic.
În primele cinci minute, mi-am zis că sunt prea tare la chestiile astea cu ascunzişul. După zece minute, mă întrebam dacă nu cumva exagerasem, ducându-mă atât de sus. Iar după un sfert de oră, simţeam o chestie prin stomac care nu prevestea nimic bun… Am coborât şi, bineînţeles, nenea intrase-n pământ – cu tot cu jucăria mea nou-nouţă. M-am întors în casă mai plouat decât dac-aş fi stat o oră în diluviul de-afară. Gândul că, undeva, un alt copil avea acum un pistol-mitralieră rusesc nu era deloc o consolare.
Câţiva ani după, mi-am pierdut colegul de bancă.
Îl chema Alexandru Moraru şi fusese mutat în clasa noastră pe motive disciplinare, la început de gimnaziu. Din punctul de vedere al pedagogilor, fusese o eroare majoră, comparabilă cu punerea lupului paznic la stâna de oi. Dar, din punctul nostru de vedere, era exact ce-i lipsea clasei: un lider.
În scurt timp, situaţia escaladase iremediabil: toţi profesorii ne arătau cu degetul pentru obrăzniciile noastre, în excursii devenisem incontrolabili şi, colac peste pupăză, începusem să transpunem în violenţe fizice rivalitatea “de o viaţă” şi ura pentru cei dintr-o clasă paralelă, de la A. Nu era zi în care diriga să nu urle la noi, nu era pauză în care să nu iscăm altercaţii în curtea şcolii, dar ne simţeam ca într-o mini-armată în care fiecare este gata să moară pentru ceilalţi şi, astfel, eram cei mai fericiţi.
Urmările nu s-au lăsat aşteptate şi, după o jumătate de an – în care-mi fusese coleg de bancă şi eram aproape nedespărţiţi, Alexandru Moraru era transferat din nou. Diriga ne-a anunţat într-o vineri şi-mi amintesc perfect weekend-ul de după: am mers la ţară, la Obârşia, la un frate de-al bunicii. Altă dată abia aşteptam să ajung: acolo era raiul fructelor (căpşuni, dude, cireşe, vişine, mere), iar mersul cu căruţa trasă de viţica Joiana mi se părea cea mai palpitantă aventură posibilă. Dar nu şi atunci. Îmi aduc aminte că-mi târâiam picioarele prin praf, în spatele căruţei, cu capul plecat în piept, bâiguind în neştire Ce mi-ai făcut, Morarule? Cum m-ai lăsat aşa, singur?, în pragul depresiei.
Mai târziu, într-un alt ciclu şcolar, mi-am pierdut virginitatea.
Aveam 16 ani şi cele mai interesante erau jocurile pe calculator şi fotbalul. Nici eu, şi nici gaşca de la bloc, nu credeam în fete. Ele reprezentau cel mult o curiozitate inofensivă şi efemeră – cum era şi fata aceea, unul dintre personajele ciudate ale liceului. Dacă o priveai, nu vedeai nimic care să te ţină la distanţă, însă ceva din felul ei de-a fi îi îndepărta pe toţi.
Convins fiind că doar pisicile sunt ucise de curiozitate, am explorat “chestiunea”. Şi am tot explorat, până m-am trezit la un moment dat în “miezul problemei”. A fost un moment scurt şi ciudat, din care niciunul n-am înţeles mare lucru.
N-a trecut mult şi mi-am pierdut cel mai bun prieten.
Dragoş şi O. erau împreună (mă rog, cât de împreunaţi pot fi doi oameni care locuiesc în oraşe diferite, la 180 de kilometri distanţă, şi care vorbesc pe net de două sau trei ori pe zi). Doar că el era interesat mai mult de aspectul carnal al situaţiei, iar ea de cel emoţional. Prin urmare, Dragoş şi-a pierdut repede interesul, descoperind că până şi o puştoaică de 15 ani, în plin proces de îmbobocire (O. avea 18), era mai ispititoare.
Mânat de spiritul justiţiar al celor 17 ani neîmpliniţi, mi-am zis că se impune o clarificare: cine pe cine iubeşte, cine pe cine înşeală. Dragoş şi-a băgat picioarele în amândoi (eu şi O.), văzându-şi mai departe de copiliţa lui, iar eu am rămas să strâng de pe jos inima sfărâmată a lui O. Şi, dintr-una într-alta, am rămas împreună.
Prima consecinţă a fost că am pierdut încrederea alor mei.
Era într-o zi de vară, mă întorceam din deja a treia fugă de-acasă (la O., la Braşov), când mi s-a adus la cunoştinţă că toată lumea mă consideră capabil de orice şi nu mai are nicio aşteptare pozitivă de la mine.
Ei şi? Aşa cum până atunci nu se întâmplase nimic rău, n-avea să se întâmple nici mai departe. Doar nu se sfârşea lumea de la doi oameni supăraţi dezamăgiţi.
Iar apoi am pierdut totul.
Sau, cel puţin, aşa am crezut când O. m-a anunţat că are pe altul. Atunci mi-am pus întrebarea cheie a proaspăt-majorului dezamăgit în dragoste: Ce rost are să mai trăiesc?Nu ştiu dacă am găsit un răspuns viabil sau, pur şi simplu, am renunţat să-l mai caut. Cioran fusese deja pe culmile disperării şi să merg pe un drum deja bătut n-ar fi fost decât o altă deziluzie.
M-am regăsit doar ca să mă pierd din nou, doi ani mai târziu.
În caroiajul nesfârşit de străzi şi zgârie-nori al New York-ului… Până atunci, toate pierderile fuseseră nesemnificative – cu excepţia lui O. Dar chiar şi fără ea izbutisem, într-un mod imperfect, să mă recompun. Însă contactul cu city-ul american m-a marcat pe viaţă. Ceva din mine a rămas pentru totdeauna acolo.
Şi, dacă nu era suficient, ulterior am pierdut-o pe M.
Ea a fost cea care m-a împins întotdeauna să-mi lărgesc orizonturile cu locuri noi, să-mi deschid mintea către oameni noi – chiar dacă, paradoxal, ea a ieşit prima dată din ţară la un an şi ceva după întoarcerea mea din SUA.
De atunci am văzut încă şapte ţări şi opt metropole şi cred că M. a înţeles că am deprins singur “meşteşugul” descoperirii lumii, nemaiexistând nimic în afara posibilităţilor mele. Astfel încât ea s-a dus să exploreze singurul loc ce-mi este inaccesibil – lumea de dincolo.
Iar astăzi am pierdut o parte din existenţa mea virtuală.
Dintr-un motiv necunoscut, dar pe care îl bănuiesc a fi o problemă tehnică, cauzată de slăbiciunea site-ului, nu mai am acces pe contul de pe jurnale.ro. Partea bună e că, încă de anul trecut, de la primul articol al Cronicii, am făcut toate însemnările rămase acolo confidenţiale. Aşadar, pierdute pentru eternitate.
…Mă descompun. Încet şi sigur pierd câte puţin din mine.

Comments

  1. foarte frumos scris!
    dar nu am înțeles faza cu jurnale.ro deși mă gîndesc că trebuie să fie ceva special dacă ai pus-o lîngă celelalte. Adică de ce ai scrie acolo ceva confidențial (numai tu puteai citi??) și nu în propriul calculator. Dacă e să mai vadă și alții, atunci ai blogul …
    mă rog, ceva îmi scapă!

    1. Pe jurnale.ro am scris cativa ani buni. Iti dai seama ca s-a creeat o legatura… In momentul in care m-am decis sa nu mai scriu acolo (dar nu aveam blog), am lasat jurnalul public. Cand am lansat Cronica, am trecut toate insemnarile pe confidential – in ideea (pusa in practica, de altfel) in care unele articole aveau sa se regaseasca si in Cronica.

      Acum nimeni, inclusiv eu, nu mai stie ce era/ce a mai ramas acolo. :)))

  2. Pai de ce ai o abordare pesimista? In afara de pierderea lui M, care este o pierde ingrozitoare ce nu poate fi compensata de nimic, restul au fost niste experiente foarte-foarte educative. Mai ales cea cu mitraliera. Mai cred ca stiu de ce gen de mitraliera vorbesti. Eu n-am avut. Maica-mea mi-a zis scurt: “fa-ti”. Si degeaba am privit-o eu cu tot dispretul pe care un pui il poate avea fata de adultul depasit, ea tot n-a priceput ca asa minune nu “se face”. :)). Iar cu NYC chiar n-a fost pierdere. Stii unde-i locul sufletului tau acum.

    1. N-am stiut cum s-o dau din condei, ca sa inchei asa, zambind, asa c-am dat-o pe latura meditativ-contemplativa. La Eminescu a prins, la mine ce-ar avea?

      :)))

    2. Ba cum sa nu! Ai dreptate si ma inclin! Asta-i si de succes ca doar asta cere piata :P. Veselia si multumirea n-atrag simpatie de regula. Pe cand chestiile suparate, deprimate, meditativ-contemplative sau acuzatoare au succes monstru la public. Cred ca toti scriitorii mari se prind de asta la un moment dat! Asa ca, strategic vorbind, ai facut o miscare buna! :D.

  3. Te descompui din clipa in care te nasti, totul e sa aduni amintiri , daca se poate frumoase, pe astea cred ca le iei cu tine si dincolo.Si poate renasti cu ele si incepi sa redescoperi ca ai trait si ce ai trait, dar din alta perspectiva.

  4. De parca m-ai cunoaste.Sunt eu,cititorul care pierde timp.Ala suparat rau ca nu mai acceseaza niste memorii din categoria Altzeimer.Care da cu pumnii numai ca sa simta lovitura.Mitraliere si flori.Lui Leon Wert cand era baietel.

  5. Toti avem astfel de pierderi. Mie mi-e si greu si teama parca sa le contabilizez…mi-ar induce o stare de depresie…m-as gandi ce rost are viata…si nu vreau.
    Se zice ca devenim mai bogati, mai intelepti. Nu prea sunt de acord cu asta. Daca pretul e aceasta descompunere…

  6. Fiecare pierdere pe care o suferim ne intareste, ne face sa mai crestem putin, sa devenim mai puternici, chiar daca ne rupe cate o bucata din suflet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *