Dezamăgirile unui hippie nedeclarat

HippieDupă cum ştiţi, locuiesc într-un cartier din Iaşi, pe unde vacile se plimbă nestingherite pe stradă, într-un bloc la etajul şapte. Ceea ce nu ştiţi este că, în apartamentul cu trei camere locuiesc eu şi alte 17 persoane.

Întâi şi-ntâi a venit echipa de muncitori care mi-a dărâmat apartamentul, ca să-l reconstruiască apoi într-un stil mai… întunecat. Cred că erau cinci (niciodată aceiaşi), dar nu pot fi siguri, pentru că mereu mai răsărea câte o faţă necunoscută de prin vreun balcon.

Apoi a venit un electrician, care mi-a ţinut o teorie interesantă despre centralele electrice. Urmat de un instalator, cu o preferinţă pentru centrale pe lemne. După care am chemat un tip să-mi facă mobila de dormitor (şi, ulterior, pe cea din hol şi din bucătărie). Şi a mai fost nevoie de încă un nene, pentru mobilierul din băi; recomandare din familie – proastă alegere. Mă rog… Au urmat un decorator de interioare pentru perdelele din dormitor şi un priceput într-ale mobilei, care să-mi asambleze canapeaua la faţa locului.

Apoi am început să chem cupluri: un moşulică încet dar priceput, împreună cu fiul său, pentru ceva lucrări de zidărie prin balcon; doi ameţiţi care să facă măsurătorile pentru termopane; şi alţi doi omuşteni care să monteze efectiv tâmplăria nouă.

În total, şaptesprezece oameni. Se poate deci, afirma, că nu prea cred în ziduri – vorba aia, mi casa es su casa. Ori în relaţii pe termen lung…

Fie că e dimineaţă, amiază sau seară, oamenii sunt bineveniţi la mine-n casă şi încerc să le ofer toate condiţiile ca să-şi rezolve problemele. Prin urmare, mă aştept ca şi ei să înţeleagă că aştept, la schimb, o muncă bine făcută, cu grijă şi interes, nu în bătaie de joc.

De cele mai multe ori, aşteptările mi-au fost răsplătite. Dar aproape de fiecare dată asta s-a întâmplat pentru că eu m-am ţinut scai de oameni: aici fă aşa, acolo trage o linie nu-ştiu-cum, dincolo trebuie o pată de culoare etc… Sunt conştient că viziunea mea cere destul de multă imaginaţie, nefiind accesibilă chiar oricui, dar asta nu înseamnă că, odată arvunită o treabă, ea se face numai cu opinteli fiindcă, vezi Doamne, e interesul meu să iasă bine.

Din punctul meu de vedere, poţi să fii şi extraterestru – dacă te lauzi că faci şi dregi cu lemne, sticle sau betoane, atunci fă!… Mai ales dacă eşti plătit pentru asta.

În câteva rânduri, puţine ce-i drept, însă extrem de supărătoare prin anvergura lucrării, aşteptările mi-au fost înşelate într-o manieră de-a dreptul ridicolă. Căci e frustrant să insişti pentru o plintă timp de două săptămâni după ce mobila în sine a fost montată şi plătită. Ori să dai telefoane peste telefoane pentru nişte glafuri de balcon, la trei săptămâni după ce termenul de două săptămâni pentru finalizarea termopanelor a fost depăşit. Aventură care mi-a tăiat orice chef de a-mi instala şi un aparat de aer condiţionat, ca să n-ajung cumva să mă rog de careva să mă scape de o hardughie prost instalată şi nefuncţională.

Eu cred că încă ne lipseşte cultura de business. Pentru că eu, în momentul în care comand o mobilă, sau schimb un termopan, pe lângă faptul că aduc o îmbunătăţire mediului meu personal, iniţiez o tranzacţie – nici mai mult, nici mai puţin. Eu mă angajez să dau nişte bani, iar meşterul se angajează să presteze un serviciu. Indiferent cum sunt eu, indiferent cum este apartamentul, serviciul trebuie să fie pe măsura banilor plătiţi. Şi cu asta, basta.

Ne lipseşte cultura de business, dar spiritul de speculă şi de japcă îl avem din plin. Dacă eu văd un schimb bilateral (bani contra serviciu), afaceristul lui peşte prăjit nu vede decât atât: banii – dincolo de ei, Dumnezeu cu mila. Şi nici măcar nu cred toţi în Dumnezeu…

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *