Epilog

Spuneam în post-scriptum-ul de ieri că voi povesti puţin şi despre America, dintr-o altă perspectivă decât am făcut-o deja.
Americii i se spunea, la un moment dat, tărâmul făgăduinţei. Pe rând, oamenii au învăţat – însă – că, de la vorbă până la faptă, e o cale lungă.
Primii, într-o istorie stilizată şi inexactă, au fost coloniştii. Pe lângă greutăţile pe care le-au avut de îndurat în încercarea de a transforma pământul necunoscut într-o casă primitoare, bieţii oameni au început să se înfrunte unii pe alţii – arătându-şi colţii unei duşmănii mai vechi, de natură continentală, dintre englezi şi francezi.
Apoi coasta n-a mai fost de ajuns. Nevoia de expansiune a omului l-a împins spre nemărginirea Vestului sălbatic şi în calea unui alt element nativ – triburile de indieni. Ce-a urmat s-a consemnat cu sânge în istoria omenirii şi în cea a planetei, deopotrivă.
Undeva, adânc în conştiinţă, zeul măcelului i-a insuflat omului alb sentimentul că este atotputernic şi orice fiinţă – inclusiv semenii de altă origine – trebuie să i se supună. Astfel, nesfârşitele terenuri de vânătoare ale Vestului nu i-au mai fost nici ele suficiente. Animalul de casă preferat nu se mai găsea acolo (indienii se dovediseră necorespunzători, cu firea lor ce nu se lăsa îmblânzită), ci înapoi, peste ocean, în Africa. Smulsă din căldura vastului leagăn al civilizaţiilor, rasa neagră era cea care trebuie să satisfacă acum setea de îmbogăţire a albilor “superiori”.
Ca orice dominaţie bazată pe forţă, regimul sclaviei a rezistat până la un punct. Momentul de cotitură s-a numit Războiul de secesiune, prin care teritoriile americane au făcut un nou pas înspre federalizarea din prezent. Negrii nu mai erau sclavi, ci servitori – iar asta era, deja, o onoare. A mai trebuit încă o bucată bună de timp (vezi şi The Help) până ca populaţia de culoare să scape şi de această “cinste”.
Odată ce albul şi negrul au devenit egale, America s-a transformat fulgerător într-un mozaic de culori şi de naţii: caucazieni, germanici, afro, slavi, evrei, hispanici, hinduşi, asiatici – pentru toţi, făgăduinţa de care vorbeam mai sus începea să devină palpabilă.
Apoi, pentru că în istorie trebuie să fie întotdeauna cineva care să încheie plutonul, au venit românii. În timp ce, pentru alţii, ţara tuturor posibilităţilor oferea oportunităţi colosale, de la petrol şi aur până la droguri şi prostituţie, noi ne-am dus acolo cu reţinerea tipic mioritică: o slujbă de necalificat, care să-i permită studentului român să câştige într-o săptămână cât n-ar fi făcut acasă într-o lună – şi să-şi cumpere laptop.
Ăsta e contextul în care eu, alături de P. şi alţi şase, am aterizat pe pământul american în 2006. Şi ne-a mers bine – am făcut exact ceea ce ne-au învăţat strămoşii noştri Interexchange-ri: am muncit pe rupte la nişte te-miri-ce-job-uri, am făcut banii la care doar am fi visat în ţară şi apoi i-am cheltuit (majoritatea i-au “topit” în ţară, printre sticle de bere şi funduri de pitzipoance, povestind marea aventură americană; eu şi P. i-am lăsat tot acolo, în patria lor, pe care am încercat s-o descoperim, fiecare după posibilităţi).
Însă, în tot acest timp, am înţeles că, după sute de ani de istorie, făgăduinţa pe acest tărâm e la fel de iluzorie cum era şi pentru cel dintâi pelerin.
În America, ura rasială şi naţionalismul n-au dispărut. Sunt tot acolo, doar că ard mocnit sub masca zâmbitoare a democraţiei. În metropolele consacrate e greu de remarcat, dar în orăşelele presărate în teritoriu o descoperi cu uşurinţă.
Nivelul de trai e scăzut. Sau, mai bine, e dificil de atins un nivel de trai satisfăcător. Oferta de locuri de muncă este drastic subdimensionată în raport cu cererea, locuinţele sunt scumpe, chiar şi pentru your average American, iar asistenţa medicală este un lux pentru o mare parte a populaţiei.
Dar chiar şi-aşa, în America m-am simţit liber. Cu 70 de dolari în buzunar, bani de trăit două săptămâni (cazare, mâncare şi transport), n-am avut deloc grija pentru a doua zi. Iar mai târziu, cu câteva mii de dolari la purtător, m-am simţit mereu în siguranţă în haosul new-yorkez, în timp ce în Bucureşti am senzaţia că niciodată nu poţi fi suficient de precaut.
Şi, mai presus de toate, în America m-am simţit respectat. Într-o societate care este definiţia capitalismului, banul meu – câştigat făcând mâncare ori spălând vase – avea exact aceeaşi valoare cu dolarul mâncăului din restaurat, director de sucursală a vreunei bănci locale. John Pârvan, semi-românul cu care am împărţit zilele caniculare de kart-watch (eram de serviciu la pista de karturi de lângă restaurant), mi-a spus, într-una din lungile discuţii despre România, Dracula, sarmale şi maşini sport: As long as you earn your pay and you have a honest job, your money is as good as any.

Întors în România, m-am întrebat şi eu: Is it now?…

Comments

  1. Observatia ta coincide in foarte mare parte, de fapt chiar prin partile esentiale, cu observatiile mele initiale despre America. Eu, desigur, nu as fi fost niciodata in stare sa le descriu atat de clar sau de concis in cuvinte intr-un text coerent, doar le-am simtit initial intuitiv, mai apoi un pic si gandit, si apoi asimilat si incorporat. pt. mine insumi.

    Pe mine chiar m-a intrebat o data un American cum ma simt acolo, si primul cuvant, atunci, la vremea aceea, a fost ca ma simt “safe”, “in siguranta”. El s-a mirat un pic, mai ales ca in ziarele locale recent mai fusese anuntat inca un shooting la o scoala gimnaziala. Dar pot sa iti spun ca aceasta senzatie de siguranta maxima m-a frapat pe mine la inceput vs. fata de Romania de atunci a anului aproximativ 2000.

    Si pe mine personal m-a frapat intensitatea, asa cum am perceput-o eu initial, tensiunii oarecum aparente interetnice si interrasiale, insa, dupa ce am mai corectat pt. cristalinul meu propriu periferic balcanic marca 1980, si dupa ce am mai vizitat si alte locuri si am mai stat de vorba si cu alti americani si cu altii din alte continente, si am mai citit si carti scrise despre americani si despre alte tari si de alti straini decat romani, mi-am dat seama ca acea tensiune acolo in America anului 2000, si desigur si ulterioara, de fapt NU este chiar atat de proeminenta cum fusese mai devreme, de ex. in 1950, sau, desigur, la vremea Razboiului de Secesiune, ba chiar exista mecanisme de contrabalans si reducere de tensiune posibil destructiva acolo deosebit de utile puse cu mare grija de-a lungul ultimei 1/2 a sec. XX, desigur si initiate de miscarile politice de emancipare din acea vreme, dar si bazate pe o lunga istorie pre-existenta de gandit despre aceasta problema de catre diversi oameni politici profesionisti, nu doar intelectuali.

    In momentul asta tensiuni din astea interrasiale si interetnice mai proeminent palpabile si totodata si cu mediu inconjurator mai putin safe, plus uneori chiar fara mecanisme de protectie sau reducere de tensiune optim functionale, se afla, desigur, si in alte parti, la niveluri mult mai mari decat in America.

    Dar ca roman contemporan, da, te frapeaza asta la inceput. Dupa aia, nu te mai frapeaza la acelasi nivel de intensitate, si iti dai seama ca e o idee mai mic nivelul ala de intensitate de fapt decat ai crezut tu initial.

  2. De altfel chestia asta cu rasismul, mai ales in perioada miscarilor de emancipare din anii 60-70, a fost folosita ca propaganda anti-americana de blocul comunist destul de mult, plus ca in Romania, totusi nu vezi chiar asa de multe rase diferite ca in America gramada, si e si normal ca initial sa fii mai atent, oarecum usor mai “hipervigilent” decat normal, sa vezi care e relatia dintre ele, sa vezi unde te afli tu in raport cu ele.

    Asta NU insemana ca totul e “pace si miere” in SUA din acest punct de vedere. De loc. America NU se prezinta vizitatorilor in mod propagandistic utopic cum au altii poate tendinta, altii, poate, cu imagine de sine inca mai prost conturata. Ea e onesta la stil de what you see is what you get. Poti resimti asta uneori la incept usor ca indiferenta fata de tine, de ex. cum ai cautat tu de cate ori apare referinta la Romania acolo in NY Times, sau in ziare, sau, si mai gresit, ca ignoranta generala a publicului larg…care va asigur eu ca oricat de ignoranti poate ar fi re. cine a fost Cezanne, sau care e capitala Frantei, (chestii din alea de Comedy Central), sunt totusi educati la nivel de masa la un nivel MULT mai inalt decat oamenii din Romania, si a avut si are si cine sa-i educe in mod MULT mai competent decat in Romania de MULTA vreme…desi desigur si acolo, ca in absolut toate tarile din lume, isi frange lumea mainile re. rezultatele de la Bac/PISA, si re. lipsa de profesori adecvati, probleme de curriculum, probleme legate de educatia speciala a elevilor cu probleme de invatare, etc.

  3. @ Intuneric: in Franta, (inca am dubii daca trebuie si este etic sau nu sa o fac), in America de Sud, (mi-e cam frica), Africa, (oricat de crud ar suna, nu prea cred ca merita banii mei sau eventual ai celor care mi-ar subventiona deplasarea acolo), si Antarctica, (sunt prea lenes)…asa, in mare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *