Familia de necunoscuţi

Tablou de toamnă.

Pe deasupra orăşelului C. se ridică aburii unei dimineţi de toamnă târzie. Un drum de asfalt, cât un fir de aţă, răzbate direct spre munţi. Coastele împădurite, arămite de frunzele ce se pregătesc pentru iarnă, par nişte urşi tolăniţi sub cerul limpede, încălzindu-se sub soarele generos ca-n vremurile lui bune.

Drumeagul se opreşte chiar sub coasta pădurii, în dreptul unor porţi grele. Dincolo de ele, pe un platou, se întrezăreşte o clădire prelungă, albă, cu un singur nivel. Razele soarelui o scaldă din plin şi, pe cele câteva alei, câteva siluete se bucură de lumina caldă, binefăcătoare.
Sunt o adunătură pestriţă. Bărbaţi gârboviţi, în halate spălăcite, femei mici şi negricioase, rele de gură, tineri deşiraţi, gesticulând frenetic, către nimeni sau oricine. Dacă te apropii, te loveşte o larmă nedesluşită, fără adresă. Doar ici şi colo descoperi două-trei femei, îmbrăcate-n alb, care-şi vorbesc parcă-n şoaptă în zarva generală.
În toată agitaţia, un copil stă liniştit pe o bancă. Priveşte către cerul albastru cu ochi la fel de senini. Complet indiferent la foiala din jurul său, atenţia îi este captată de alte lucruri: o pasăre ce-şi ia zborul din vârful unei căpiţe, un câine care iese din cuşcă, zornăindu-şi leneş lanţul, şuierul unei locomotive pierdute undeva, între munţi – lucruri simple, care aduc pe faţa copilului un zâmbet nebănuit.
Dar V. nu mai e de mult un copil. La 24 de ani împliniţi, ar trebui să fie un adult în plină explozie a vieţii. Însă lui soarta i-a hărăzit altceva, şi toată răbufnirea aceea are loc doar în sinea lui, imposibil de adus la suprafaţă şi de împărtăşit celorlalţi.
Nu că le-ar păsa celorlalţi. Sau c-ar putea înţelege. Privirile lor stinse sunt semnul clar al propriilor drame cu care se confruntă. Însă, de aproape jumătate de an, această adunătură pestriţă de necunoscuţi este familia lui V. Şi, astfel, a mea…
O familie ciudată, forţată de împrejurări dureroase, dar, totuşi, o familie. Astfel încât, de ziua mea, am încercat să le îndulcesc existenţa cum m-am priceput mai bine, cu nişte haine. Lucruri nefolositoare mie, o bucurie neînţeleasă pentru ei.

Comments

  1. Pai daca zambeste tu de ce sa fii trist pt ca nu zambeste la fel ca tine sau in legatura cu aceleasi lucruri cu care ai zambi tu (sau altcineva) ? Ar fi fost mai trist daca el ar fi parut trist sau mai ales nelinistit, speriat, sau agitat, dar el statea cuminte, deci nu era iritat de ceva, se uita in jur, deci interactiona cu mediul si nu era neaprat exagerat de apatic, plus se uita la lucrurile care-i faceau placere si le ignora pe cele care nu-i faceau placere sau l-ar fi putut nelinisti, deci asta arata si o capacitate de auto-aparare, ceea ce e bine.

    Desigur ca tu ti-ai dori ca el sa fie inconjurat si de oameni frumosi si buni, nu numai de acesti “colegi” sau “vecini” pe care i-ai descris de care are parte, ca asta isi doreste orice parinte sau frate mai mare pt cine ii e drag, sa nu fie izolat sau, mai rau, inconjurat de oameni indiferenti sau mai “rai”.

    Pe de alta parte, pt el activitatile de socializare obisnuita care pe noi poate ca ne-ar relaxa, ar fi poate destul de dificile, mai mult ca o munca, ca un serviciu, nu o adevarata relaxare, chiar si cu oameni cat se poate de placuti si binevoitori si rabdatori si competenti, pt ca in realitate activitatile de socializare la nivel adult (post-adolescent, adolescenta durand cf ultimele cercetari pana la 25 de ani, nu doar 19), sunt niste chestii destul de complexe/complicate pe care nici multi oameni adulti cu IQ mediu sau mare nu se pricep sa le stapaneasca ff bine, doar poate unii care sunt mai gregari din fire, mai extroverti, sau mai inclinati PR-ist asa la nivel natural, (nu ca training sau job), si in mod real multi adulti socializeaza din obligatii sau complezenta sau interese, nu pt ca le-ar face lor deosebita placere, si daca la 24 de ani poate mai ai o gasca de amici chiar sinceri si total relaxanti, dupa 26-28 incolo, zau, nu prea vad eu pe nimeni sa se oamoare in legatura cu a-si face sau mentine prieteni autentici, nici chiar aia mai jovialii si extrovertii din fire.

    Desigur, e bine pt oricine sa aiba macar 1-2 prieteni buni de termen lung, 1-2 companioni de viata de incredere, si maj oamenilor adulti poate ii vor avea, poate ca nu, cred ca e poate cam 60 %- 40 %, ca dupa ce oamenii incep sa aiba copii, vasta majoritate vor fi real ff ocupati cu serviciul + copiii, (ma rog, in afara de unii care nu sunt excesiv de preocupati de colindat barurile pt alcool + companie de acest gen, care nu e de fapt prea recomandabila), astfel ca incat multi nici nu vor mai reusi sa socializeze la nivel adult cu mai nimeni decat poate asa la o aniversare sau un Revelion, daca se exclude, desigur consortul, care devine mai mult un fel de partener de munca si sedinte decat de 5-10 minute de relaxare autentica pe ici pe colo, dupa cum am observat in cazul a destul de multe familii chiar total obisnuite de adulti total maturi si competenti si chiar cu casnicii stabile, (desi desigur ca nu doresc sa subminez in mod subversiv institutia casatoriei bazata la nivel teoretic ideal pe dragoste + prietenie + valori comune + respect reciproc, ideal catre care trebuie sa aspire + sa si munceasca toata lumea toata viata in continuu.)

    1. Insa, efectiv gandindu-ma la relatia mea cu parintii mei, eu am ajuns oarecum la concluzia ca cel mai greu pt un parinte este poate sa observe si sa invete ca idealurile potrivite pt copilul lui nu sunt tot alea cu idealurile dorite (la nivel ideal si total iubitor) de parinte pt copilul lui, iar pt copiii mai constiinciosi din fire si invers e greu, cum sa-si explice lor insisi + parintilor, ca idealurile la care asipra ei (nu intotdeauna nici alea cele potrivite pt ei, dar ma rog, fiecare are dreptul a-si urma propriile idealuri), nu se potrivesc cu alea dorite de parinti pt ei. Din fericire, V nu pare a fi de tip super-constiincios, deci pt el NU e la fel de greu ca pt tine, care ii esti intr-un fel si frate si parinte si ESTI un om constiincios si responsabil.

      Ce voiam sa zic, bucura-te de zambetul lui, incearca sa afli daca el are idealurile lui, (ceea ce NU e obligatoriu pt NIMENI sa aiba, indiferent de IQ), incearca sa vezi daca sunt cat de cat realiste, sau care parte a lor e mai realista, si poti actiona in acest sens, daca simti nevoia de a actiona intr-un fel concret dincolo de a te bucura cand el e vesel, si a incerca sa il faci sa zambeasca daca pare trist, ceea ce tu faci ORICUM atunci cand te duci in vizita, pt ca el e atasat de tine si te iubeste, si va zambi cand vii tu in vizita, (desi nu stiu sigur daca asa automat daca e preocupat in clipa aia de un catel sau o vrabiuta, si, ca orice om, are dreptul la preocuparile lui personale, nu sa-ti faca tie placere sa-ti zambeasca tie ca sa te faca pe tine sa te simti mai bine).

      A fost cam lung, dar efectiv, (adaptand un citat din dl Blaise Pascal la indolenta mea personala), mi-a fost lene sa fiu concis, (Pascal scriind o data unui prieten ca nu a avut timp sa fie mai concis intr-o scrisoare).

  2. cred ca am citit textul de 3 ori ca sa-mi dau seama despre ce este vorba si tot in dubii sunt.

    sa inteleg ca ai donat niste haine cuiva sau unui orfelinat? daca am inteles bine felicitarile mele desi nu stiu ce rost isi au. fiecare e dator sa fie bun si sa ajute pe cel ce are mai putin. probabil asta fece diferenta intre oameni si animalele in costum de om.

    stii, uneori nu-mi place craciunul pentru ca ii forteaza pe unii sa fie mai buni doar acum. stau si ma intreb de ce nu poti sa fii bun tot anul? dc doar cu ocazia craciunului? poate ca e vina religiei devenita superstitie in mentalitatea tampa a romanului.

    uneori mi-as dori sa fiu atat de bogat incat sa-mi fac un full time job in a ajuta pe cei nevoiasi. sunt f multa frustrare cand simt ca nu pot ajuta cu nimic pe cineva care are nevoie.

    1. cred ca sunt singurul care dupa ce a citit articolul asta a citit toate articolele din categorie. acuma da, inteleg despre ce este vorba. mi-a luat vreo 2 ceasuri bune dar a meritat.

      poate candva vei scrie o carte. si daca vei scrie o sa fiu primul care o va cumpara. daca vreodata o sa ai nevoie de ceva just ask.

    1. Poate ca observa pe moment, insa nu mi se pare de tip narcisist ruminativ, care vede ceva neplacut si pe urma isi face probleme timp de 1 saptamana de ce i s-a intamplat asta lui si daca oare merita sa i se intample asta lui, si daca oare o fi ceva care se va repeta, si ce se va face daca se va repeta, etc. Nici tu nu esti de tip exagerat narcisist ruminativ, insa tu ajungi sa-ti faci probleme pt 2, asa ca se cumuleaza. Ce trebuie sa retii e ca tu esti precis mai egoist decat el, si in legatura cu asta nu ai ce sa faci, asa ti-a fost dat tie sa fii mai egoist decat el, asa ca trebuie sa lucrezi sa scazi macar ruminatiile, adica intrebarile alea care “te omoara” + eventual, ca sprijin extra, sa-ti gasesti o prietena si mai egoista decat tine, ca cel putin prin comparatie cu ea sa te simti mai putin vinovat tu de egoismul tau, si sa dai vina pe ea pt egoismul ei exagerat…desi nu pot sa garantez o relatie pe termen lung, pt ca orice relatie pe termen lung cu sanse mai mari de succes intre 2 oameni cu servicii de inteligenta cat de cat competente este rezultatul unei stari de echilibru de tip razboi rece intre 2 egoisti, care ajung cat de cat la un compromis intre ei, (desi cu mici sicane inevitabile), astfel incat sa evite totusi cel de-al 3-lea razboi mondial, sau ulterior si mai rau, cresterea dominatiei globale a RP Chineze, scaderea Euro, destramarea visului UE, etc.

    2. Deci, si mai concret, prietena ideala NU trebuie sa fie o fata blanda care te intelege si te accepta, inclusiv cu defectele tale personale, ci o tipa ultra-rasfatata si super-egoista care nici nu are timp sa te bage pe tine in seama asa 24 h/24, inclusiv detaliile defectelor tale pt ca e prea ocupata cu activitati de shopping si la spa toata ziua, si e pur si simplu atrasa doar de calitatile tale care ies in evidenta mai proeminent, (fie fizice, fie de talentele tale literare, etc.)…desi trebuie sa fii avertizat ca alte fete vor putea sa ti-o barfeasca ca ar fi prea “superficiala” pt tine si ca “meriti ceva mai bun”.

  3. Multa durere razbate din randurile tale…dar si o oarecare liniste… Poate ca-i e bine. Poate ca e fericit acolo, atat cat e posibil…
    Imi place cum ai scris.

  4. Nu iti faci decat rau despicand firul in patru, stiind ca nu il poti ajuta cu mai mult de atat. Are lumea lui, in care este linistit, zambeste, iar asta mi se pare de ajuns, tinand cont de toate problemele.
    M-a impresionat gestul tau, de a oferi “familiei marite” ceva de la tine. As vrea sa am si eu mai multe, sa le pot oferi si altora.

  5. Nu poti face prea multe pentru V.,in lumea lui e greu sa patrunzi.Uneori ma intreb de ce se nasc astfel de oameni, care par ca doar exista, nu si ca traiesc.Poate ca rostul lor e sa ne faca pe noi mai buni,mai constienti de norocul pe care-l avem doar pentru ca putem lega trei vorbe si putem sa calculam cat fac1+1…Noi ii compatim pe ei, ca traiesc in afara lumii.Poate ca ei ar trebui sa ne compatimeasca pe noi, ca nu putem sa ne facem o lume mai buna, desi ne credem inteligenti si sensibili…

  6. Daca ai donat ceva unei familii de care esti apropiat…. felicitari din suflet, nu multi fac acest gest…
    Eu asta am inteles din ce am citit.. insa sunt tot in ceata 😀

  7. Poti infiinta un ONG care sa ajute sanatoriul cu cele necesare si sa adune partea de 2% din impozit sau sa acceseze fonduri europene.

  8. Din pacate eu nu am timp sa citesc toata cronica, nici nu-mi amintesc daca am intrebat ce diagnostic are exact. Am si eu o ruda prin alianta – care-mi pare a semana cu V al tau.
    Sa-l iubesti…si sa-l vizitezi cat de des poti. Probabil ca el simte gandurile tale bune indreptate spre el.
    Unii copii sunt speciali- noi suntem prea “normali” ca sa-i intelegem
    Dar cand ajung adulti statul ii neglijeaza si ii priveaza de o viata decenta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *