Familia de vineri seară

Tablou pierdut.

Când eram mic (de vârstă preşcolară), odată cu apropierea sfârşitului de an, începeam să primesc – în diferite ocazii – câte-o portocală. Pentru mine era cel mai clar semn că se apropia Crăciunul.

Apoi lumea s-a schimbat brusc, portocalele au început să apară de pretutindeni, oricând, şi însoţite de alte apariţii exotice, precum banane sau grapefruits. Odată cu mitul meu de copil se prăbuşise şi cel al unui dictator, iar poporul eliberat descoperea acum lucrul la care jinduise o jumătate de secol: drumul către Vest.
Şi cum, câteodată, e mai simplu să se ducă muntele la Mahomed decât invers, Vestul a început să-şi facă tot mai simţită prezenţa în România. Iar unul dintre semnele cele mai clare era pulpele de pui americane.
Pentru românul frustrat de propriile-i lipsuri, ori de restricţiile impuse de alţii, posibilitatea de a cumpăra carne cât putea duce (la pungă, la cutie, la bax), la un preţ acceptabil, era un vis devenit realitate.
M. şi-a dat seama destul de repede că nu chiar tot ce (nu) zboară se mănâncă. Pulpele te îmbiau din galantare, dar odată ajunse în tigaie, începeau să se comporte ciudat: îşi pierdeau din gustul aşteptat şi degajau un miros persistent. Dar… N-avea ce face, pentru că erau zile când foamea trecea mai întâi prin portofel. Şi nu era doar foamea ei, pe care ar fi ameţit-o rapid, ci a unei familii întregi, de încă trei bărbaţi, dintre care unul trebuia să fie viguros ca să muncească mai departe pe rupte, iar ceilalţi doi, nişte copii de fapt, trebuiau – pur şi simplu – să crească.
Astfel încât, măcar o dată pe săptămână, mâncam pulpe de pui americane. De obicei, asta se întâmpla vineri seara.
M. aranja masa în mijlocul bucătăriei şi, în timp ce taică-miu moşmondea în balcon după varză murată sau gogonele, pe aragaz sfârâiau o minunăţie de pulpe, alături de o tigaie plină ochi cu cartofi-pai [Sunt ferm convins că pulpa de pui cu cartofi prăjiţi reprezintă o trăsătură arhetipală a românului]. La televizor, George Pruteanu mai avea doar o vorbă de spus, după care urmau Dosarele X.
La fel ca portocalele de mai demult, ăsta era pentru mine semnul că săptămâna de lucru se încheiase. E drept, urmau două zile de treburi casnice (curăţenie, spălat, făcut piaţa), dar, pentru două zile înghesuite la sfârşit de săptămână, eram împreună: mamă, tată şi copii – o familie.
Apoi ne aşezam la masă. V. într-un capăt, cu M. lângă el – scena cu femeia hrănindu-şi copilul devenind imaginea-simbol a unei poveşti fără happy-end în care, preţ de mai bine de 20 de ani, M. a trăit pentru doi. În celălalt capăt mă aşezam eu, iar la mijloc taică-miu.
Patru oameni, adunaţi în jurul unei mese – eram fericiţi. V. pentru că weekend-ul însemna o evadare din mediul infect al căminului de copii, de unde se întorcea mereu zgâriat, răcit, murdar, speriat… M. pentru că bucuria de a-şi avea din nou copilul aproape îi mai lua mintea de la munca îndobitocitoare de la fabrica de încălţăminte, ori de la corvezile obositoare de acasă. Taică-miu pentru că avea o masă caldă şi un fotoliu în care să se prăbuşească apoi – şi, deci, iluzia unui trai aşa cum şi-ar fi dorit pentru familia lui. Iar eu pentru că nu mă întreba nimeni de şcoală, de note şi alte nimicuri…

Şi acum sunt fericit. Fericit că mai am măcar amintirea asta, dacă orice altceva s-a pierdut.

Comments

  1. Aici se vede foarte clar de la cine ai mostenit frumusetea.
    Am avut si noi o perioada de cativa ani in care pulpele americane erau la mare cinste pe masa. Acum nu pot sa le vad in fata ochilor. :))

  2. Ce timpuri … lucruri care acum ne par nimicuri aveau atunci o importanta cruciala 🙂 Si eu imi aduc aminte cu placere de portocalele si bananele care-si faceau aparitia in perioada sarbatorilor de iarna.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *