Fata de pe acoperişul lumii

Vântul se simţea generos şi hotărî lumii o zi cu soare. Cutreieră pământul în lung şi-n lat, aranjând mulţimile neliniştite de nori. Voi! Aici, că oamenii aşteaptă ploaie pentru plante şi grădini!… Ceilalţi, dincolo! Hai, repejor, aceeaşi poveste!… Bucata asta de cer mi-o lăsaţi liberă, aţi înţeles?! M-a rugat soarele să-i fac o favoare, că are întâlnire cu nişte tipe, jos…Voi ăştia, mai pufoşii, veniţi încoa’, am o treabă pentru voi! Staţi şi vă jucaţi deasupra căsuţei aceea albastre şi încercaţi să fiţi cât mai caraghioşi. Acolo stă o fetiţă care e toată ziua singură acasă şi-i place să privească norii pe geam. Deci, fără feţe triste sau alte prostii, m-aţi auzit? Bun!… Ăia doi, şmecherii de ‘colo, m-am săturat de fulgerele voastre. Până învăţaţi să zburaţi fără să vă ciocniţi de toată lumea, sunteţi pedepsiţi, aici, între munţi! Să nu vă prind că vă-ncăieraţi, că direct la Pol ajungeţi!… Şi tu ăla, întunecatu’, care-i treaba de-ai luat-o singur peste ocean? Aaa, eşti nervos şi ai nevoie de spaţiu? Păi, vezi cum te descarci, că azi n-am chef de furtuni aiurea, s-a-nţeles?… Norii se executau docili, intrând în ordinea nevăzută şi neînţeleasă lor.

Când fiecare îşi ocupă locul, vântul se declară mulţumit şi mai privi o dată roată, pentru o ultimă verificare. Totul era bine – oamenii se bucurau de soare, ori îşi creşteau plantaţiile, în timp ce fetiţa râdea amuzată de cei doi norişori care se jucau de-a şoarecele şi pisica pe cerul senin. Doar într-un colţ de lume, oamenii rămăseseră în case, cu feţe triste în spatele geamurilor, alungaţi de ceaţa mohorâtă de afară. Vântul făcu rapid o numărătoare, dar toţi norii erau acolo unde-i aşezase. Poate mai uitase vreunul pe sus şi-acum făcea pe grozavul? Îndrăzneţului i se cuvenea o muştruluială serioasă şi vântul urcă pe acoperişul lumii.
Deasupra nu era nimic. Doar covorul de vată al norilor, sub cupola de albastru nesfârşit. Şi totuşi… Da, da, nu i se părea, în fotoliul alb al unui cumulus stătea o fată, cu fruntea plecată, privind spre lumea îndepărtată de jos. Hotărî să fie neînduplecător cu muritoarea care cutezase să-i încalce solitudinea celestă.
Şi… Ce-i cu tine aici? întrebă el din înălţimi, cu vocea unui adevărat stăpân al locurilor.
Adolescenta rămase în neclintirea ei, astfel că vântul se apropie intrigat. Observă că tânăra avea o cutie de chibrituri, din care scotea câte-un pai, îl scăpăra şi, când flăcăruia aproape îi ardea degetele, arunca băţul înnegrit. Împreună cu praful din aer (ah, şi de câte ori le spusese norilor: curăţenie, curăţenie, curăţenie!…), bucăţelele carbonizate formaseră mai jos o pâclă deasă, care făcea ziua să fie mohorâtă, ca o zi de naştere uitată.
Şi, totuşi… Ce faci aici, arzându-mi norii cu beţele tale?
Tânăra se-ntoarse, privindu-l cu ochi de azur, rupţi din nemărginirea de deasupra. Vântul se simţi copleşit de frumuseţea nebănuită, însă rămase impunător, fluturând falnic.
Am fugit – de-acolo, de jos… Era prea multă lume, prea multe voci, prea multe destine. Simţeam că mă pierd… şi-am vrut să fiu singură.
Şi-ai venit aici, să-mi zăpăceşti norii, care-atâta aşteaptă, să le dai un motiv s-o şteargă de la treaba lor!?
Aici, sus, e frumos, e linişte, nu e nimeni… Aaa, adică aşa credeam, că nu e nimeni… Şi vroiam doar un pic de linişte, numai pentru mine, pentru…
Pentru…? şuieră vântul întrebător.
Pentru sufletul meu. Tânăra îşi coborî privirile, încurcată. Poate e numai o copilărie, dar îl simt îmbolnăvit cu tot felul de chestii. Şi aş vrea să-l pot curăţa iar, să fie din nou aşa cum vreau eu, rosti, strângându-şi pumnii delicaţi de ciudă.
Pfiuuuu, înţeleg, se îmblânzi vântul. Regreta că se răstise la fată şi încerca să-şi repare stângăcia fluturându-i ştrengăreşte părul. Înfiorată de mângâierea nevăzută, fata zâmbi şi şuviţele blonde sclipiră de soare. Doar că nu-i deloc simplu, nu-i aşa?
Tânăra prinse curaj şi-n ochii ei se zări o strălucire, ca un răsărit de stea.
Sunt lucruri care parcă au devenit o parte din mine, din viaţa mea… Chiar dacă îmi fac rău, încă nu mă pot lipsi de ele. Doamne, e atât de dificil să spun “Gata, de azi termini şi cu aia, şi cu aia”!… Şi oare pot? Mi-e teamă că nu pot…
Vântul se cuibări pe umărul fetei, lăsând ascultător povestea să se desfăşoare.
Vezi, e la fel ca şi cu chibriturile astea…Sunt unele lucruri rele, pe care ştiu că nu trebuie să le fac. Dar ideea în sine nu-mi dă pace, aşa că-o dau drumu’ şi o fac – aprind chibritul. La început, totul e palpitant, intens, viu ca focul. Apoi flacăra se domoleşte şi începe să moară, odată cu interesul meu care se pierde. Şi când sunt gata-gata să mă ard, arunc băţul… Iar după un timp, am să aprind alt chibrit, şi încă unul… Şi de fiecare dată, parcă rup ceva din mine şi nicicum nu e bine. Nici eu nu mai ştiu ce să mai fac, cum să mai procedez, parcă scap de una şi apare alta…
…şi încă un chibrit, şi încă unul, continuă vântul, şi se adună undeva, ca un nor negru, greu, şi te gândeşti cu teamă că va izbucni odată şi-atunci n-ai să ştii ce se va întâmpla…
Poate că, involuntar, eu le atrag, eu le fac să se întâmple…
Flăcările astea n-ar exista dacă tu n-ai vrea. De fiecare dată când aprinzi un chibrit, o faci fiindcă eşti curioasă să vezi o flacără nouă. Dar o stingi repede, pentru că, de fapt, ele seamănă toate între ele şi te rănesc dacă nu le opreşti. Se nasc, trăiesc cât o suflare şi mor în scrum negru – dar numai dacă vrei tu.
Şi-atunci?
Şi-atunci ar trebui să te gândeşti nu la ele, ci la cealaltă flacără, din tine, care te conduce, pfiuuuuu…, făcu vântul, strecurându-se sub tricoul fetei şi gâdilând pielea tânără. Din câte văd eu, izbucni vocea de nicăieri, flăcăruia asta e cea bolnavă, fiindcă o laşi numai să pâlpâie. Vântul suflă uşor, încălzind trupul cu noua vâlvătaie. Apoi se strecură afară, aşezându-se cuminte în poala fetei. Uite, vezi? Ai tot ce-ţi trebuie, erai numai puţin dezorientată.
Da, dar…
Sssssssssssssssst, nu întreba nimic. Eşti tânără şi nepreţuită. Întoarce-te în lumea ta şi trăieşte-ţi libertatea! Fă tot ce simţi pentru ca flacăra să rămână puternică şi vie, să nu se stingă!… Flacăra din tine, flacăra care eşti… Nu-ţi mai trebuie cutia cu chibrituri, nu te mai gândi la ele, câte ai aprins sau câte vor mai fi. Un clasament înseamnă mereu un sfârşit, cu învingători şi învinşi. Iar tu eşti abia la început…
Şi fata coborî într-o lume senină, cu voci, cu destine, cu oameni împletind şi despletind fire de viaţă. Zâmbi vântului ştrengar cu ochii de cer şi părul sclipind de soare.

Comments

  1. Ce “draguta” ?! Mie mi se pare cu adevarat o poveste incantatoare de nivel cu adevart superior, nu numai frumoasa, insa si util optimista si morala ! Pacat ca nu am eu talent de critic literar si sunt sigur ca acest comentariu o sa iasa ca un fel de “aprobare de poveste buna pt orele de dirigentie pt cls VII-IX” !

    In alta ordine de idei, sa stii ca eu astept nerabdator, chiar si cu carioca de cenzor in mana gata pregatita, povestea porno despre Alina si X.

  2. Nu stiam ce sa cred…m-am uitat atent sa vad daca precizezi undeva de cine e scrisa dar nimic.:P Sincer…ma uimesti! Felicitari pentru poveste si imaginatie!:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *