F#©kushima

natural-disasters-listDe două zile, România trăieşte – din nou – în umbra sinistră a unor pierderi de vieţi omeneşti, în circumstanţe de un tragism amplificat până la paroxism – sau, poate din contră – transformat dureros în ridicol – de nişte oameni neputincioşi. Mă refer, desigur, la nefericitul accident aviatic din Munţii Apuseni care, de duminică seară, a făcut să vuiască presa.

N-am să reiau aici ce şi cum. Faptul este consumat, pe cei doi morţi nu-i mai întoarce nimeni de la groapă, iar presa are o pâine bună de mâncat, în maniera în care ne-a intoxicat obişnuit până acum: mai întâi pertinent, reflectând fără drept de apel crunta incompetenţă a unora şi dramatica indolenţă a altora, apoi din ce în ce mai bizar, răscolind trecutul unor semeni plecaţi dintre noi şi găsind legături derizorii între ultima aventură amoroasă a unei tinere stagiare şi ambiţia acesteia de a deveni un medic strălucit.

Vreau doar să ne amintim puţin de pilonii tradiţionali ai societăţii româneşti: Armata şi Biserica.

Câştigându-şi un uriaş capital de imagine la Revoluţia din ’89 (Armata e cu noi!, remember?), Armata a fost văzută mereu ca ultima redută în calea dezastrului; închipuiţi-vă numai bucuria bieţilor sinistraţi de peste ani, la vederea unui tanc tăind cale liberă printre nămeţi gigantici, ori la auzul vreunui elicopter capabil să ajungă la vreun petec de pământ izolat de ape. Iată, însă, că Armata a fost incapabilă să aibă grijă de propriii ei oameni – nu doar simpli militari, ci unii de geniu [= geniali, a nu se confunda cu geniştii, trupele specializate]. Mă întreb, acum, câtă încredere mai pot avea soldaţii români răsfiraţi aiurea în teatrele de război ale lumii că, prinşi într-o situaţie limită nonconflictuală, cineva de-acasă le va duce grija?

Prin urmare, Armata pare în acest moment un stâlp cam şubred ca să susţină o naţiune.

Mai rămâne Biserica – pe care un paradox interesant o face cu atât mai preţuită de oameni, cu cât ea îi ignoră mai mult. Într-o interpretare curioasă a învăţăturii hristice, BOR a înţeles că dragostea de Dumnezeu (adică de om) se exprimă cel mai bine îngropând milioane şi miliarde de lei în monoliţi de ciment şi beton – haine reci pentru trupuri fără suflet. De ce mi-aş pune speranţa între nişte păstori ai spiritului răspopiţi în afacerişti fără conştiinţă?

Dac-ar fi să clădesc eu o naţiune, sigur m-aş feri s-o sprijin pe stâlpul numit Biserică.

Şi-atunci?

Atunci, fără o fundaţie solidă şi lipsită de repede valide, societatea românească e în derivă. Iar degringolada asta cere când şi când un preţ cumplit, pe care-l plătim fără să învăţăm niciodată nimic…

Umblă de câţiva ani prin târg vorba că ne paşte Cutremurul. Dacă până la urmă, se va produce, salvarea noastră nu va fi nici Armata, nici în Biserica. Vor fi, poate, nişte ţărani, de felul celor care au curmat chinul medicilor pierduţi în Apuseni. Şi dacă nici pe-aceia nu-i vom avea – căci satul românesc este o specie pe cale de dispariţie –, atunci… Fukushima va fi o glumă pe lângă dezastrul pe care-l va provoca nu cedarea vreunui reactor de la Cernavoda, ci incapacitatea autorităţilor de-a gestiona situaţia.

Comments

  1. Da, dar banii merg la Armata si Biserica. Ei inghit banii. Pe de alta parte, cu ocazia asta mai vedem si noi ce “echipe de interventie” avem. La un razboi, vom merge in frumte cu taranii cu furci si topoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *