Frică şi bucurie, agonie şi extaz

Child CareAltfel spus, am fost copil, am devenit părinte.

În 2013, ziua de 11 februarie a picat într-o luni. În dimineaţa acelei zile, pe la ora 03.00, Flippy a început să mişte; pe la ora 05.00 a dat primul semn clar că s-a plictisit de întuneric; la 06.30 am pornit spre spital; la 06.45 eram acolo; la 07.30 mă întorceam deja cu medicul anestezist, pe care-l recuperasem dintre nămeţi [fără nicio aluzie ofensatoare; dna. dr. Rusu a fost lumina mea călăuzitoare în haosul din spital, iar experienţa dumneaei în ATI s-a văzut în operaţie şi ulterior, la recuperare]; la 09.30 Flippy era – la propriu – în mâinile medicilor; la 11.30 am văzut pentru prima dată, în incubator.

Nu-mi pot desluşi foarte clar sentimentele care m-au încercat în ziua aceea de pomină. Dac-ar fi să rezum totul într-un singur cuvânt, ar fi practic (în sensul de pragmatic).

Prima mea grijă a fost să ajungem cu bine la spital, într-o dimineaţă cu ninsoare abundentă şi zăpadă multă, după o noapte nu foarte odihnitoare. Apoi să o aduc în timp util şi pe dna. doctor anestezist. Apoi să ştiu când şi unde va intra O. în operaţie. Apoi să le găsesc pe mamă şi pe copil după ieşirea din sală. Apoi să mă asigur că lui O. nu-i lipseşte nimic pentru recuperare.

Privind retrospectiv, însă, îmi dau seama că în ziua aceea mi-a fost frică. Atât de frică, încât o parte din teama aceea mai este prezentă şi astăzi, undeva în subconştient.

Cu 25 de ani în urmă, efectele complicaţiei apărute la naşterea lui V. au devenit evidente abia după şase luni şi au schimbat fundamental vieţile tuturor celor din familie. Anii de chin care au urmat mi-au insuflat frica teribilă că, la un moment dat, propriul meu copil ar putea avea aceeaşi soartă. Prin urmare, momentul naşterii lui Flippy avea să fie unul decisiv, iar orele petrecute pe holul rece al maternităţii, aşteptând primele veşti despre puiul de om au fost extrem de apăsătoare.

Mi s-a spus de multe ori că angoasa mea este nejustificată, însă am văzut şi am simţit în mod direct ce înseamnă ca o situaţie medicală tratată în mod necorespunzător să devină o problemă medicală, iar apoi să degenereze într-una familială, socială, juridică.

Dar a trecut un an şi lucrurile par a evolua pe un făgaş normal, astfel încât din frica aceea a mai rămas doar o umbră, mai mult ca un semnal de atenţie, ascunsă într-un colţ al minţii. Totuşi, importanţa unui start bun la venirea pe lume mi-au demonstrat-o câteva dintre viitoarele prietene (sper) ale lui Flippy: fetiţa unei colege de-a lui O., născută tot pe 11 februarie, şi fetiţa naşilor lui Flippy, care, de curând, a împlinit şi ea şase luni. Prima s-a născut cu o malformaţie cardiacă congenitală, care acum stârneşte controverse printre cei cinci ori şase medici care au consultat-o, iar ce-a de-a doua a venit pe lume prematur, cu două luni înainte de termen, acomodarea la noul mediu de viaţă fiind ceva mai anevoioasă.

Îmi place să cred că la evoluţia pozitivă constantă a lui Flippy a contribuit şi frica, pe care am canalizat-o în mod constructiv, încercând – şi eu, şi O. – să facem tot ceea ce a ţinut de noi pentru a-i asigura micuţei condiţii optime. N-am neglijat nicio etapă a dezvoltării intrauterine, făcând ecografii de sarcină [trăind mari emoţii la ultimele, când am remarcat că Flippy şi-a făcut fular în jurul gâtului din cordonul ombilical; din fericire, la “intrare în scenă”, a renunţat în mod voluntar la acest artificiu] în mod regulat. Pe lângă curiozitatea de a vedea cum creşte puiul de om, am tratat cu mare atenţie fiecare investigaţie de morfologie fetală, pentru a ne asigura că toate sunt la locul lor. La final, trăgând linie, monitorizarea sarcinii la o clinică privată de obstetrică-ginecologie şi-a luat preţul cuvenit, dar am considerat că liniştea noastră şi sănătatea fetiţei merită orice efort.

Mulţi au remarcat mulţumirea – satisfacţia – bucuria nedisimulate care mi se citesc în ochi când vine vorba de Flippy. Din păcate, ele au în spate mulţi ani de suferinţă, chin şi durere, însă mai important este că lucrurile, lumea şi viaţa merg înainte. Şi chiar dacă, privind la rece, Flippy reprezintă un efort, nimic nu e prea mult, când răsplata vine sub forma unui zâmbet larg, ştirb şi sincer.

Comments

  1. Tocmai am vazut recent in mass-media o entuziasta recomandare despre o carte despre a fi parinte in epoca modern-contemporana, nu cu instructiuni, ci asa cu epigrame intelepte, si prezentari antropo-sociologice umane, care cica face furori ca bestseller si are review-uri elogioase printre intelectualii americani, (adica nu ca ar fi valabila doar pt americani, ci ca reprezinta probabil o perspectiva pragmatica dar mai ales si inteligibila), All Joy and No Fun- paradoxul parental modern, de Jennifer Senior, carte relevanta si pt barbati cf Washington Post.

    Disclaimer: Nu am citit toate review-urile, nici nu am deschis cartea pe Amazon, deci habar
    nu am daca e o carte cu adevarat utila, dincolo de simpla relaxare, dar cred ca e placuta pt
    iubitorii de literatura, mai ales daca sunt interesate de ea mai multe revistele critic literare, nu doar Washington Post. Da si tu click pe Google sa vezi ce-i cu ea.

  2. Dupa furtuna vine intotdeauna soare 🙂
    Chiar tu spui: “nimic nu e prea mult, când răsplata vine sub forma unui zâmbet larg, ştirb şi sincer.”
    N-avea cum sa nu mearga totul bine existand atat de multa preocupare din partea voastra.

  3. oh … si eu tin minte ziua dinainte si ziua de dupa. Inainte a fost de parca ma pregateam pentru examen! Sau de parca urma sa soseasca cineva cu trenul, cu avionul, cu ceva …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *