În mintea întunericului – 3. Războinicul care nu vroia să lupte

…grant me the serenity to accept the things I can’t change,
Courage to change the things I can change
And wisdom to know the difference.
(Reinhold Niebuhr, 1937)
Totul a început cu prima fată care mi-a dat papucii [Da, o chema Alina, dar ăsta nu e singurul motiv pentru care numele mi-e antipatic. La fel de aiurea mi se pare că sună şi Virgil. Şi nu, nu e discriminare, ci doar o chestie de gust]. Se întâmpla în clasa a zecea, la un bal al bobocilor, în mijlocul unei discoteci pline, care – fix în acele momente – n-avea altceva mai bun de făcut decât să urmărească scena, ruptă parcă dintr-un film tâmpit cu adolescenţi (şi mai tâmpiţi).

Primul impuls a fost de-a-l pocni pe celălalt. M-a oprit mâna colegului meu de bancă şi cele două vorbe ale lui: Nu merită. Atunci [atunci însemnând câteva ore mai târziu, când, în răcoarea nopţii de pe balconul bunicilor, îmi rumegam metodic nervii] am înţeles că adevăratul secret nu este să câştigi toate luptele, ci pe acelea care într-adevăr contează.
Sunt un tip inteligent, berbec, care a crescut într-o gaşcă de băieţi cu personalităţi puternice. În consecinţă, am un simţ al competiţiei extrem de dezvoltat. Nu-mi trebuie mult ca să  transform relaţia dintre mine şi un alt individ într-o întrecere pe care trebuie neapărat să o câştig.
Între timp, însă, am învăţat că nu ajută întotdeauna să câştigi de fiecare dată. La ce folos să arăţi cu orice preţ că eşti cel mai bun, când lumea din jurul tău ştie deja asta? Decât să fii văzut ca un obsedat de victorie, mai bine să fii preţuit pentru înţelepciunea învingătorului şi să mai laşi si pe alţii să câştige, dacă asta nu te afectează cu nimic. Şi la ce bun să câştigi fiecare premiu, când – în realitate – multe dintre acestea n-au nicio valoare? O furtună într-un pahar cu apă nu sperie pe nimeni.
Aşa că, al doilea motiv (despre primul am scris aici) pentru care mă simt bine în pielea mea, este capacitatea de a şti când trebuie să mă implic în ceva şi când e mai bine să las lucrurile să treacă pe lângă mine. Mulţi numesc asta non-combat, indiferenţă, ignoranţă, lipsă de empatie etc. – eu o văd ca pe o folosire judicioasă a resurselor, în special a celor nervoase.
Lupta de dragul luptei n-are, în fapt, niciun învingător.

Comments

  1. 🙂 nu prea ma mai uimesc multe, dar chiar ca m-a uimit faptul ca in decurs de 3 ore am intalnit de doua ori citatul asta, adica prima oara l-am intalnit spus, intr-un film.

    asa e, nu toate bataliile merita date si nici nu sunt ale tale toate, mai ales daca e o batalie care nu te face sa castigi razboiul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *