Închisori pentru îngeri

Celor care au nevoie de aripi, noi le oferim lanţuri.
N-am mai scris de ceva vreme despre V.. Şi asta nu pentru că mi-ar fi scăpat din vedere (o să vă bucuraţi să aflaţi că, de la ultima întâlnire, am reuşit să-i schimb blugii, astfel că valul de frig prin care trecem l-a găsit cu o pereche nou-nouţă de pantaloni de iarnă), ci pentru că am folosit tot timpul ăsta căutând o soluţie pentru el – într-o ţară fără soluţii.
Concret, am încercat să aflu dacă în Iaşi, comunitatea îi acordă vreo şansă unei persoane ca V. Răspunsul – vi-l închipuiţi: NU.
Dar, mai întâi, să vă spun că am încercat la Cluj. Întotdeauna Ardealul mi-a dovedit, imediat ce am trecut munţii, că în România se poate mai bine, mai civilizat şi mai curat; în plus, de acest oraş ne leagă pe toţi o relaţie specială – prin M.
Ei bine, căutările pe net nu mi-au relevat nimic. Am reuşit să găsesc doar un centru pentru copii cu nevoi speciale. Era ceva mai mult decât nimic, aşa că mi-am zis că nu strică o încercare. Am sunat şi mi-am programat o întâlnire cu directoarea instituţiei, într-o vineri la ora 12.00. În ziua respectivă, la 11.30, parcam în faţa clădirii. Am considerat asta o reuşită, fiindcă întotdeauna Clujul mi s-a părut a avea un trafic haotic, în care un loc de parcare este ceva iluzoriu. Aşadar, începeam ziua cu dreptul…
…cu dreptu-n stângu’, adică. Asta pentru că doamna directoare, fiind vineri, şi-a luat program scurt: a venit pe la 9.00 şi a plecat înainte de 11.00.
Dar când am discutat cu ea ieri, mi-a atras expres atenţia că programul de vineri e până la 14.00, astfel c-am fixat întâlnirea la prânz, ca să nu fie probleme…
Surogatul de directoare, o şefă de tură, îmi aruncă o privire dintr-aceea…
Eh, parcă nu ştiţi!…
Altfel, femeia e pâinea lui Dumnezeu. Îşi rupe aproape o oră cu mine: îmi arată stabilimentul, anexele şi se întinde la poveşti cu mine. Locul e îngrijit şi curat, bine dotat, iar copiii de-aici par să fie trataţi bine. Dar tocmai asta e problema – sunt copii. Centrul nu acordă asistenţă decât persoanelor până în 18 ani. V. a trecut de mult de pragul ăsta şi, în plus, nivelul de îngrijire pe care îl necesită depăşeşte competenţele angajaţilor. V. e un caz 24 din 24, iar acolo programul este de 8-10 ore pe zi.
Atunci, îndrumaţi-mă în altă parte!… În oraşul ăsta nu sunt numai copii bolnavi şi adulţi sănătoşi – trebuie să mai fie variante! [Deşi eu n-am găsit nici cea mai mică referinţă pe net]
Femeia mă priveşte din nou, de data asta trist. Mai era un loc, pentru adulţi cu deficienţe grave. Putea găzdui 23 de persoane, timp de 12 ore zilnic; practic, “pacienţii” erau aduşi dimineaţa şi luaţi înapoi acasă seara.
Era?
Da, la timpul trecut. Între timp s-a desfiinţat, din lipsă de fonduri.
Şi toţi oamenii aceia – ce s-a întâmplat cu ei?
Păi… Femeia îşi frânge mâinile în poală… Familiile care au putut i-au luat înapoi acasă. Iar cei care n-au putut… Nu ştiu…
Aşa am revenit în Iaşi, renumit centru medical şi cultural al ţării – pe dracu! N-avem nici măcar un aeroport ca lumea, care să-ţi deschidă o poartă către lume. Ce să mai vorbim de idei şi soluţii…
Toate căutările pe net duc într-o singură direcţie: la Socola. Nu e mare lucru, dar e mai mult decât nimicul pe care l-am descoperit în teren. Prin urmare, am mers, pentru început online, pe pista asta – o fundătură, la propriu şi la figurat, cu un nume funky: Bârnova veselă.
Sau, cum este ea denumită pompos, Secţia exterioară a Spitalului de Psihiatrie “Socola” Iaşi. Aici s-a deschis, în 2009, primul centru pentru bolnavii de Alzheimer din Moldova. […] înfiinţat datorită numărului mare de solicitări venite din partea familiilor care au în îngrijire un bolnav cu Alzheimer. Până la deschiderea centrului, exista doar o secţie exterioară a spitalului, Ghelerter, unde aceşti bolnavi beneficiau de internare de zi şi de dispensarizare în ambulatoriu. Ne bucurăm că am reuşit să dotăm centrul, acesta urmând să ofere bolnavilor un climat cât mai apropiat de cel de-acasă. Asta se întâmpla în 2009 şi vă reţineţi ultima parte: un climat cât mai apropiat de cel de-acasă.
Alzheimer nu e chiar ceea ce caut, dar hei!, s-au făcut nişte investiţii.
Unde? Pe un deal, printre brazi, în locul unui spital de pneumoftiziologie construit de americani la începutul secolului trecut. Clădirea pare că nu a mai fost renovată din perioada interbelică, însă curtea şi interiorul sunt curate. [?!]
Cum ar trebui să ajung acolo? Pe un drum ce străbate pădurea cu nume predestinat – Grajduri. Groapă lângă groapă, şanţuri, denivelări, cam aşa arăta anul acesta, înaprilie. Ca alimentele să ajungă la “bolnavi”, se apelează la căruţele trase de cai, care preiau hrana şi străbat distanţa de patru kilometri prin pădure. Nu am văzut niciodată să repare cineva acest drum care se duce la spital. […] Iarna se poate intra numai dacă vine lama să cureţe… Înainte de revoluţie era asfaltat; nu a mai fost întreţinut şi uitaţi-vă în ce hal a ajuns. Nimeni nu a mai investit – dar ce se mai investeşte în această ţară?… Noaptea numai cu cizme şi lanternă străbaţi acest drum. Iarna, oamenii aduc mâncarea cu căruţa, din vale, pentru că maşina nu poate ajunge tot timpul. Uneori, maşina reuşeşte să urce cu spatele. Aia e o zi fericită… E comentariul lui Florin Haiduc, un locuitor – cu un nume parcă deloc întâmplător – al unui sat uitat de lume şi de investitori.
Şi pe cine aş putea găsi acolo? Complicat… În septembrie, angajaţii de la Socola plecau pe capete la muncă în străinătate. Şi-au luat concediu fără plată, iar conducerea unităţii medicale a fost nevoită să facă fel de fel de artificii pentru a suplini lipsa acută de personal. Cea mai gravă problemă se înregistra, desigur, in secţia exterioară Bârnova, unde a fost absolut necesar să se angajeze pe perioadă determinată, pentru că bolnavii nu puteau rămâne fără supraveghere. Iar în 2012 se vor pensiona oricum 40 de angajaţi…
***
Da, sunt informaţii puse cap la cap din surse locale. M-aş duce să le probez la faţa locului – dar ce-aş putea găsi acolo, în afara unei închisori?… Ăsta e climatul cât mai apropiat de cel de-acasă pe care ar trebui să i-l ofer lui V.? Un ospiciu, în care cea mai mare bucurie e o masă caldă? O recluziune în mijlocul pădurii, care dispare de pe hartă la fiecare zăpadă? [Când, oricum, nici nu există în conştiinţa oamenilor] Un lagăr, în care fiinţe în căutare de ajutor sunt condamnate de un stat care le mătură, le pune pe făraş şi le ascunde sub preşul de la poarta spre UE?
Atunci, refuz.

Refuz să-i pun lanţuri şi să-l las să moară.

Comments

  1. Partea neagra a Romaniei…pe care nu am reusit inca sa o observ! Iti inteleg “dispretul” fata de ceea ce se intampla..mai ales ca e vorba de V. pe care vrei sa-l ajuti din tot sufletul dar mereu apare un zid in fata ta. Cred ca e foarte greu sa duci aceasta povara a sentimentului de neputinta. 🙁 Dorina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *