Înviere printre străini

287104Învierea n-am “făcut-o” niciodată la Bacău. În ultimii ani, după facultate, am mers de fiecare dată în micul oraş C., să “gust” din emoţia cimitirului adunat sub o coastă muntoasă, încălzit de sute de lumânări pâlpâitoare. Ba chiar am fost de câteva ori la Braşov, cu O. cea de demult, la biserica din Răcădău, unde oamenii se adunau aproape ca la meci: mai bând o cafea, mai scuipând o sămânţă, mai hăhăind sau înjurând la telefon. Iar într-un an am fost chiar pe plajă, la Constanţa… Doar în Bacău, cât am stat acolo, n-am fost niciodată la Înviere.

Până mai ieri, când am ieşit din postura de simplu spectator, devenind unul dintre cei care duc lumină sufletelor adormite de cine ştie când.

A fost un moment mult mai lipsit de emoţie decât s-ar părea.

Taică-miu a venit de-acasă cu-n fel de lecţie învăţată, despre tot feluri de “lucruri” care se fac la mormântul cuiva în noaptea Învierii. În consecinţă, mai toată seara şi-a petrecut-o acoperind monumentul cu lumânări şi candele, care – în marea lor majoritate – n-au ars din cauza curenţilor de aer… E trist şi dureros să vezi un om, care, până anul trecut, nu-l ştiu să fi mers de două-trei ori la biserică, îngropându-şi amarul în forma fără fond a unor ritualuri în care lumea nu mai crede demult, dar care, executate mecanic o dată în an, le conferă iluzia credinţei…

La zece minute după miezul nopţii, cimitirul deja se golea: lumea pleca acasă cu lumânări aprinse în mâini. Nu se auzise cântarea preotului, nu bătuseră clopotele… Ca pe vremuri, când lumea se vestea din gură-n gură că la alimentară “s-a băgat carne”, am aflat şi noi că “se dăduse” lumină. Imediat am avut senzaţia unui veni, vidi, vici cât se poate de searbăd – o Înviere marcată cât se poate de româneşte: călcare în picioare la intrarea în cimitir, câteva lumânări aprinse printre morminte, o candelă aprinsă de la o alta trecută pe la preot (ori de la bricheta unui prieten mai “descurcăreţ”) şi gata, condica de prezenţă a fost semnată, se poate pleca acasă.

Din toate punctele de vedere, a fost o Înviere “petrecută” printre străini. Sper numai ca şi prezenţa mea acolo să-i mai fi atenuat lui M. această senzaţie…

Comments

  1. Interesant obicei de a merge la cimitir de Inviere. Asa se face si in Maramures, insa doar la cei de credinta ortodoxa.

  2. Eu nu suport lumanarile! Nici pe cele parfumate sau cele de pe tort…asa ca nu le-am dus lumina mortilor mei,i-am lasat pe altii care pun mai mult suflet in acest gest ritual.

    1. Lumanarile care ard mi se par extrem de… calde si linistitoare (bine, eu am fost mereu vrajit de foc). Lumanararul de la manastirea Montserrat, de langa Barcelona, este amplasat intr-o pestera – pur si simplu m-a fermecat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *