Istorie şi timp – 1. Premiantul

Wreath of laurelsNu am fost ceea ce s-ar putea numi un elev premiant. Desigur, în şcoala primară am purtat toate cele opt coroniţe de premiu întâi, dar vraja succesului s-a destrămat când pe ultima am negociat-o cu diriginta, târguindu-ne ca la piaţă: ea a acceptat să coboare baremul de premiere, noi (elevii) am suportat cu umilinţă vreo medie aiurea la obiectul ei de predare (geografia) – ca într-un final totul să fie politicaly correct şi fiecare să primească măcar o menţiune.

Dac-ar fi să-l numesc pe elevul premiant al clasei, el trebuie să fi fost VB. L-am cunoscut doar în ultimii patru ani dintre cei 12 de învăţământ obligatoriu [La câte schimbări şi răzgândeli se petrec în aşa-zisa educaţie românească, n-aş şti să vă spun câte clase prevede, în realitate, învăţământul obligatoriu. Însă, pentru generaţia noastră, lipsa unui minim interes pentru şcoală era de neconceput, iar terminarea liceului şi consfinţirea acestei realizări printr-o diplomă de BAC erau obligatorii, nu din cauza pretenţiilor părinţilor ori ca normă socială, ci drept dovadă a propriei noastre deveniri. Nimeni nu dorea să rămână în urma plutonului. Aplicat cu cap, efectul acesta de turmă ne-a făcut tuturor adolescenţa memorabilă], dar a fost suficient ca să înţeleg distincţia dintre copil şi elev. VB părea că trăieşte numai pentru a memora fiecare virgulă şi fiecare paragraf din teancul de manuale ce-l căram după noi, iar momentul său de maximă exaltare era să fie lăudat de profesori.

Când omul de la catedră cerea un răspuns clasei, VB nu ridica niciodată mâna, ci toată fiinţa lui se arunca după acele două degete, ca şi cum dacă ele s-ar fi agăţat de orbitele profesorului, i-ar fi adus lui VB aceeaşi izbăvire pe care o simte naufragiatul când prinde parâma aruncată de barca de salvare. Dacă pedagogul numea pe altcineva să răspundă, mâna lui VB se prăbuşea fără vlagă, iar VB însuşi se scurgea înapoi în bancă, dezolat, ca un deşeu aruncat în uitare.

Dacă, însă, VB primea încuviinţarea, băiatul se ridica şi începea – simultan – să recite cuvânt cu cuvânt frazele memorate mecanic din cărţi şi să se legene înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi rostit o mantră menită să-l aducă mai aproape de nirvana celor ca el. Dacă ritualul era întrerupt (mai ales de noi, ceilalţi din bănci, profani ignoraţi de dumnezeul catedrei), mintea lui VB se golea brusc, lăsându-l incapabil să-şi reia expozeul. Încremenea, îmbrobonit, mut – dar cu privirile urlând de disperare, în timp ce, în capul său, distrugătorul manual de documente al unui drăcuşor făcea ferfeniţă paginile virtuale memorate de VB.

Totuşi, de cele mai multe ori, incantaţia reuşea. VB rostea pe nerăsuflate tot ceea ce profesorul voia să audă (mai târziu, spre sfârşitul liceului, când VB se pregătea să înceapă litania, vedeai pe faţa dascălului că ştia exact ceea ce urma să audă, o clarviziune care-i spulbera orice joie de vivre), iar acesta îl lăuda pe memorizatorul cu chip de om. Era clipa când bâţâiala lui VB căpăta proporţii seismice. Mâinile i se încleştau pe tăblia băncii, iar pe chip i se lăţea un rânjet aproape orgasmic. Mintea lui VB se dovedea atunci un templu al memoriei, invincibil împotriva oricăror atacuri mai mult sau mai puţin diavoleşti. Distrugătorul manual de documente rămânea la locul său, pe site-ul Pointshop.ro.

Nu, n-am fost ceea ce s-ar putea numi elev premiant.

Comments

  1. Si cand te gandesti cate milioane sunt asa ca VB in Singapore si RP Chineza, ba chiar si Japonia…zau, de aia le-a si marturisit zilele trecute pres Obama elevilor unui liceu din SUA ca lui I-a fost chiar putin frica atunci cand l-a invitat un robot ultraperformant japonezo-american sa joace un fotbal, chiar daca nu era decat robot si nu era chiar om.

    1. Pe de alta parte sper sincer ca voi, colegii lui VB, mai ales viitorii intelectuali care ati reusit performanta clar peste medie de a lua premiul 1 dincolo de clasa a 4a, nu l-ati ostracizat pe VB ca si cum ar fi fost un Alien periculos, ci v-ati jucat frumos si cu el, asa ca cu ET, ca din povestea ta mi-am formulat impresia (posibil eronata) ca nu ati prea avut indrumare pedagogica deosebit de clara si de riguroasa, nici macar cf dezideratelor dlui Pestalotiu preluate de prof MC Rostogan (eroul si role modelul meu personal de pedagog cu adevarat modern de scoala noua, denigrat chiar pe nedrept, din cauza unor critici literari precis mediocri).

      1. P.S. Si dl Trandafir a fost profesor bun, insa dansul e mai mult potrivit pt copii orfani, fara familie, crescuti asa prin institutii sau pe strazi. Pt vasta majoritate a celorlalti tot dl MC Rostogan e cel mai tare, dupa parerea mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *