Istorie şi timp – 2. Oamenii timpului

lipscani_oldDupă cum vă spuneam, nu am fost ceea ce s-ar putea numi un elev premiant.

Ceea ce nu înseamnă că nu am aveam pretenţii în a fi cel mai bun în anumite domenii de studiu. Erau patru la număr: limba şi literatura română (din motive devenite evidente celui care a mai răsfoit Cronica până acum), limba engleză (expunerea prelungită, în copilăria mică, la desenele animate de pe Cartoon Network transformând-o practic într-o a doua limbă maternă), biologia (botanica şi zoologia datorită excepţionalelor conspecte scoase la imprimantă, din care mă… inspiram la lucrările de control; anatomia, datorită curiozităţii pe care mi-au trezit-o serile petrecute răsfoind compendiile din care mătuşa mea învăţa pentru examenele la medicină) şi istoria.

Cum-necum, la istorie treceam drept cel mai bun, dar eu mă pricepeam cu adevărat numai la o singură perioadă: cel de-al doilea război mondial, care mă fascinează şi în prezent. Dacă profesoara mă întreba de domniile fanariote din Ţările Române, eu îi povesteam despre aparenta bunăstare pe care anii de început ai nazismului au adus-o Germaniei. Dacă trebuia să scriu despre conflictele anglo-franceze consumate de-a lungul timpului, eu făceam o expunere a ideologiei hitleriste privind Rusia.

Din punct de vedere istoric, e un subiect destul de bine lămurit. Însă povestea acelor timpuri e cu totul şi cu totul altceva. Istoria e mai degrabă o statistică impersonală, pe când timpul înseamnă oameni şi destine intersectându-se necontenit. Şi nicicând nu s-au ciocnit mai puternic şi mai multe vieţi decât în perioada dinaintea, din timpul şi de imediat după cel de-al doilea război mondial.

Cred că am prins fascinaţia aceasta pentru poveştile oamenilor în apartamentul doctoriţei Shapira, o domnişoară bătrână, mai bătrână decât timpul însuşi, care locuia la parterul blocului bunicilor. Mătuşa mea o vizita regulat, ca să împrumute cărţi de specialitate, ori să discute tainele medicinii, timp în care eu mă zgâiam la tablourile şi fotografiile de pe pereţi. Doctoriţa avea nenumărate fotografii, mai toate în alb şi negru, ori decolorate în nuanţe de gălbui şi violet de anii care trecuseră peste ele. În afara celor de pe pereţi, le ţinea în plicuri, ori în albume elegante, precum albumele foto Cartuşeria. Din când în când, bătrâna femeie cădea pradă melancoliei, purtând-o pe mătuşa mea din adâncurile organismului uman pe străzi şi oraşe de altădată, populate de bărbaţi şi femei elegante, ce păreau că se înghesuiseră de-atunci în fotografiile cu margini zimţate ale doctoriţei.

Mătuşa mea nu o întrerupea; aştepta răbdătoare, sorbind din cafea, ca discuţia să revină la problemele de medicină. Eu eram prea mic ca să pun întrebări despre acele timpuri imemoriale; în plus, nici atitudinea mea din restul timpului – când eram printre copiii betoanelor şi ne războiam necontenit pentru supremaţia asupra scării de bloc cu femeia cea bătrână şi deranjată de gălăgia noastră – nu mă recomanda ca un partener de discuţie serios.

Oricât de pricepută era doctoriţa în tainele omului şi ale vieţii, moartea a câştigat inevitabil. Apartamentul a rămas pustiu, cufundat într-un aer vechi, aproape scârţâind, iar dincolo de uşa lui am rămas eu, cu senzaţia tot mai clară că timpul îşi pierduse unul dintre oamenii săi de bază, una dintre punţile peste decenii şi chiar veacuri.

Îmi place istoria. Însă nu mă interesează decât din perspectiva în care-mi deschide o poartă către timpuri fabuloase, cu oameni pe măsură.

Comments

  1. Eu nu sunt bun la istorie tocmai pt ca ma impiedic de prea multi oameni, care ma distrag de la un studiu cu adevarat riguros ! Adica devin asa curios de hainele lor, de barfe probabil fara mare importanta la o scara mai larga, de vreme ce de fapt seamana, am impresia, destul de mult unele cu altele, sau oricum, avand ADHD nu pot sa disting detalii mai particulare, de ex cine a zis ce despre cine si cum si de ce si in ce context, plus ma simt asa mereu panicat in sens ca stiu ca toti decedeaza, plus unii chiar nedrept de tineri sau in moduri de-a dreptul clar injuste, plus coplesit de ideea ca ma simt obligat macar sa retin cum ii cheama, desi nu pot, dar stiu ca asa e moral plus social politicos, totusi…dar in final dau rasol total, pt ca e prea coplesitor pt mine, si efectiv nu pot trage vreo concluzie alta decat sa enunt niste platitudini de gen moralist, de ex ce bine ar fi sa fim toti cuminti si politicosi si sa ne jucam frumos unii cu altii si nu ne exploatam prea tare unii pe altii, plus desigur sa nu fim violenti si sa nu uitam nici sa ne spalam pe maini inainte de fiecare masa si de cate ori venim de afara.

    1. Plus desigur, eu nu consider psihopatii definibili medico-legal drept semeni oameni, asa ca nu doresc sa aflu barfe despre ei, nu ma intereseaza cu ce se imbraca, nu vreau sa ma gandesc la ei, nu negociez in nici un fel, (insa nu sunt sau reprezint eu personal Politia, care are rol si de a ne pazi de eventuali psihopati, dar argumentez pt existenta si continuitatea acestei institutii cu adevarat necesare, desigur si optimizarea deontologica si de competenta profesionala pragmatica si de mediu de lucru si echipament preferabil ecologic a angajatilor ei, care sa conlucreze cat or putea de bine si echilibrat rational cu sist de Justitie).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *