Jurnalul unui divorţ (3)

break-up-65194029168_xlargeA doua zi era sâmbătă. Doctorul se trezi devreme, se îmbrăcă în linişte, îşi pregăti un pachet cu mâncare pentru prânz, se tupilă afară din apartament, luă maşina până la magazia din spatele blocului, ataşă barca şi dădu să pornească la drum. Spre disperarea lui, începu o vijelie de nedescris, cu ploaie şi vânt ce sufla cu peste 95 km/h. Reveni cu barca şi maşina în magazie, apoi dădu drumul radioului; la ştiri se anunţa că vremea continua să se înrăutăţească.

Bărbătul se întoarse în apartament. Se dezbrăcă, se strecură înapoi pe marginea lui de pat, bolborosind supărat:

S-o ia naiba, ce vreme îngrozitoare!

Nevasta se răsuci şi răspunse somnoroasă:

O, dragule… Îţi vine să crezi că soţul meu idiot e la pescuit pe vremea asta?

Simţind cum îl apucă dracii, Doctorul se repezi din pat, aruncă pe el câteva haine şi ieşi ca o furtună din apartament. Gândeşte-te, îşi spuse, dacă femeia ţi-e infidelă şi-ţi trece prin cap să te-arunci de pe bloc, adu-ţi aminte că ai doar coarne, nu aripi!… Trebuia să se calmeze, să nu se lase copleşit de furie şi nu era metodă mai bună să uite de problemele lui decât să-şi ocupe mintea cu problemele altora. Prin urmare, se trânti din nou la volan şi demară spre spital.

Ajunse şi, simţind nevoia unei cafele, intră în barul de peste drum. Îşi luă locul obişnuit la tejghea şi comandă, moment în care un alt bărbat se înfiinţă pe locul din dreapta. Era unul dintre muşterii locului şi părea tot timpul beat. Doctorul îl ştia din vedere: venea mereu la bar şi cerea chelnerului trei cafele:

Una pentru mine, una pentru tine şi una pentru mă-ta!

De fiecare dată aceeaşi comandă, până când – chiar în ziua precedentă – chelnerul nu mai rezistase, sărise peste tejghea şi-l snopise în bătaie. Acum, şifonat serios, individul abia se mai ţinea pe scaun. Chelnerul îl întrebă ironic:

Trei cafele, şefu’?

Nu, doar două, răspunse beţivanul, una pentru mine şi una pentru mă-ta. Pentru tine nu, că pe tine te-agită…

Chelnerul rămase perplex la tupeul individului şi Doctorul îşi mută atenţia spre o altă masă. În spatele unei sticle de whiskey pe jumătate goală, un tip între două vârste, într-un costum Armani impecabil, dar cu ochii împăienjeniţi de băutură, îşi mărturisea povestea cu voce tare, gesticulând aprins către scaunul gol de lângă el.

Chelnerul îi povesti că era un bancher lovit de criză, iar Doctorul nu-l compătimi prea mult pe finanţistul eşuat lângă sticla de băutură, spunându-şi că n-ar fi fost o idee rea să dea pe la bancă, să verifice dacă nevastă-sa şi nou-descoperitul ei amant nu trecuseră cu hârjoneala din dormitor în conturile lui. Se ridică, plăti şi porni spre agenţia cea mai apropiată de spital, una dintr-aceea cu divizie specială pentru medici şii program de lucru sâmbăta.

Deşi era sâmbătă şi încă devreme, găsi sediul băncii destul de aglomerat. La unul dintre ghişee era o singură persoană, astfel încât se aşeză cuminte în spatele liniei galbene, aşteptând. Deodată, un angajat trecu în goană prin spatele lui, urlând ca un dement. Bărbatul intră în biroul şefului, îi smulse cablul telefonic din perete, îi aruncă hârtiile pe jos, îi turnă cafeaua în cap şi se pregăti să-l ia la bătaie, însă câţiva colegi interveniră în ultima clipă, strigând speriaţi:

Opreşte-te, Ionele, opreşte-te!… Noi am glumit, omule, n-ai câştigat la loto!…

Calmat brusc, funcţionarul privi disperat în jur, apoi la şeful înlemnit în fotoliu. Cu minţile pierdute, angajatul se aruncă la picioarele superiorului, implorând iertare de la directorul pe a cărui faţă se lăţea un zâmbet prevestitor de rele. Pe peretele din spate, deasupra biroului, se vedea înrămat crezul agenţiei: Noile simboluri ale muncii sunt îngheţata şi porumbelul – cine nu linge, zboară!…

Activitatea se reluă fără alte probleme şi incidentul aproape dispăruse din mintea Doctorului, când în bancă intră un individ mascat, cu un pistol în mână, strigând:

Nu mişcă nimeni! Acesta e un jaf armat!

Toată lumea înmărmuri de groază, iar hoţul se duse înspre casieră, ameninţând-o:

Doamnă, te-mpuşc!

Femeia speriată începu să plângă:

Domnule, vă rog, nu! Am copii acasă, fac orice, numai nu mă omorâţi!

Da? Chiar faci orice ca să nu te împuşc? Atunci… fă-mi repede un sex oral!

Casiera se împotrivi, dar la ameninţările atacatorului, cedă şi îngenunche în faţa bărbatului. După ce termină, individul îşi scoase masca şi, foarte fericit, îi spuse candid:

Ai văzut, nevastă, că se poate!? Erai tare revoltată acasă!…

Personalul băncii şi clienţii zâmbiră deştinşi, bucuroşi că povestea se terminase în mod fericit, iar Doctorul înclină afirmativ din cap. Mda, dacă încă n-ai găsit femeia ideală, descurcă-te cu cea pe care o ai la îndemână…

Rezolvându-şi treburile, Doctorul porni spre spital, unde găsi o aglomeraţie sufocantă. La Urgenţe era plin şi părea că la fiecare zece minute venea o ambulanţă. Nu-şi duse gândurile până la capăt, că un nou transport trase la una dintre rampe. Se repezi într-acolo, dar fu oprit de o femeie, care îl prinse de mânecă, strigând după ajutor. În braţe avea un copil acoperit de vânătăi.

Domnule doctor, vă rog!… Vă rog!… L-au bătut, domnule doctor!

Medicul se întoarse, concentrându-se asupra băiatului firav.

Liniştiţi-vă, doamnă! Spuneţi-mi ce s-a întâmplat.

Femeia îşi recăpătă suflarea, apoi rosti:

Băiatul e nou în şcoala noastră. Ştiţi, la noi majoritatea elevilor sunt români, iar el e ungur. Îl cheamă Pisti. În prima zi, i-am spus că o să-l botezăm cu un nume românesc şi-o să-i zicem Ştefăniţă.

Aşa, şi? întrebă Doctorul, l-au bătut colegii?

Nu, nu… Azi dimineaţă l-am găsit în faţa clasei, tremurând şi plin de vânătăi. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a spus că, acasă, taică-su la trimis seara la culcare; i-a spus: „Pisti, du-te şi te culcă”, dar el a tăcut şi nu l-a băgat în seamă. Ceva mai târziu, l-a trimis şi maică-sa la culcare; i-a spus: „Pisti, nu fi obraznic, treci la culcare”, dar el a tăcut mai departe. Bineînţeles, taică-su s-a supărat şi-a scos cureaua la băiat, iar azi Ştefăniţă m-a aşteptat în faţa clasei, să-mi spună că l-au bătut doi unguri…

Doctorul chemă o asistentă să se ocupe de copil, apoi se îndreptă spre targa pe care paramedicii tocmai o scoteau din ambulanţă.

Ce-avem? întrebă pe unul dintre ei.

Un pescar căzut în râu – hipotermie.

Ca şi cum ar fi fost strigată, victima începu să mişte, agitându-se şi mormăind într-o limbă ciudată, pe jumătate română, pe jumătate rusă:

Da, pescuiam la copca, eu prins peştişor de aur. Peştişor rugat dat drumul, pentru împlinit două dorinţi… Eu vrut prima dorinţa votka la sticla fără fund. Peştişor dat sticla şi băut… Sticla nu terminat şi eu cerut alta dorinţa: doi sticla votka fără fund…

De unde dracu’ a găsit ăsta copca la vremea asta? întrebă din nou Doctorul.

Păi, ridică paramedicul din umeri, la cum minte, de îngheaţă apele…

Următoarea ambulanţă aduse victimele răfuielii dintre două găşti de cartier. În cel mai pur stil autohton, disputa degenerase în atacuri cu săbii ninja, ca între bandele japoneze, şi împuşcături în plină stradă, ca în videoclipurile hip-hop americane. În spatele transportului veni şi o maşină de poliţie, din care năvăli unul dintre delicvenţi, cu o tăietură adâncă la braţ şi o crestătură pe faţă. Omul păru să ignore sângerarea abundentă şi sări nervos la gâtul primului om pe care-l găsi:

Tu-ţi gâtu’ mătii, ia zi, cine-i cel mai şmecher de pe-aici, ai?

Tu, tu, tu eşti, rosti nefericitul aproape ud de frică.

Doborându-şi victima, agresorul căută o nouă ţintă – o asistentă plăpândă:

Ia zi, mă paraşuto, cine face legea, că-ţi mănânc ficaţii acu’?!

Tu… Ăăă, dumneavoastră… Ăăă, vă rog, nu… se pierdu femeia de tot.

În clipa aceea, din ambulanţă ieşiră paramedicii, ducând pe targă un rănit împuşcat în picior, ce sângera abundent. Tânărul lovit era încurajat de o matahală, pesemne un alt membru al găştii ghinioniste. Pe acesta îl văzu curajosul şi se legă imediat de el:

Ia zi, mă, umflatule, cine-i mai tare acu? Cine-i regele aici, ai? Zi, mă, că-ţi scot acu’ inima din tine!

Matahala se răsuci lent, îl apucă de cap, îl izbi de câteva ori de uşa ambulanţei, apoi îl lăsă lat pe rampa de beton, continuându-şi drumul alături de targă şi de rănit.

După jumătate de oră de inconştienţă, tupeistul nefericit se ridică şi plecă, şchiopătând şi mormăind:

Ei, dacă nu ştii, nu ştii şi gata! Nu trebuie să devii violent!

Unul dintre poliţişti îl preluă, escortându-l înapoi către maşina poliţiei. Deschise portiera şi-l îndrumă pe captiv înăuntru, bătându-l cu simpatie cu palma pe umăr:

Lasă, amice, este loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră… Ştii, în momentele dificile ale vieţii trebuie să ridici capul, să scoţi pieptul în faţă şi să spui cu hotărâre: „Acum chiar că-s terminat”…

Doctorul privi şi această ultimă scenă, apoi se retrase în incintă. În drum spre sălile de examinare, văzu un părinte scandalagiu, ce striga înfierbântat la una dintre asistente. Ceva mai departe, încercând să se facă neobservat, un puşti de 17-18 ani privea îngrijorat uşa unui cabinet. Doctorul se apropie şi tatăl furios îl interpelă imediat:

Doctore, ce bine c-aţi venit! Doctore, spuneţi-i şi dumneavoastră că nu se poate aşa ceva! Spuneţi-i, să se-nveţe minte altă dată!

Medicul reacţionă calm, încercând să-l tempereze pe energicul interlocutor:

Încet, încet… Ce nu se poate?… Şi cui să-i spun?

Asistenta interveni, clarificând situaţia:

Domnul şi-a adus fata la un examen ginecologic, iar acum domnişoara e înăuntru, în scaunul de consultaţii. Bănuieşte că tânărul de-acolo s-a… aici femeia coborî glasul… s-a culcat cu fata lui, şi ea e cu doi ani mai mică. Discuţia s-a încins, şi-acum domnul vrea să intre în cabinet peste fată…

Spune, dom’le, tare, interveni părintele, spune să se-audă în tot spitalul şi să-l vadă toată lumea pe nesimţitul ăsta!… Porcule ce eşti!

Doctorul trăi un sentiment de deja-vu şi se strădui să nu-şi piardă calmul.

Domnul meu, vă rog, nu e nevoie să vă agitaţi. Sunt convins că totul va fi bine, într-un final…

Auzi, eu n-am nevoie de convingerile dumitale! Şi-o să mă agit până o să mă lăsaţi înăuntru, să văd eu cu ochii mei că fiică-mea-i încă virgină, şi că n-o stricat-o neruşinatul ăsta! Vai, da’ dac-o prind… Cu mâna mea o omor!

Realizând că nu are cu cine discuta, Doctorul se înfipse mai bine pe picioare şi replică sec:

Deh, nimeni nu moare virgin – viaţa ne-o trage fiecăruia, cel puţin o dată.

Medicul salută din cap şi plecă mai departe. Trecu pe lângă biroul directoarei spitalului şi ţipetele ce răzbăteau dinăuntru îl reţinură ceva mai mult timp lângă uşă. Se părea că menajera femeii îşi abandonase sarcinile zilnice şi venise tocmai la spital să ceară o mărire de salariu, ameninţând cu demisia:

Sunt trei motive pentru care vreau un salariu mai mare. Primul – eu calc hainele mai bine decât dumneavoastră!

Cine ţi-a spus chestia asta?

Păi, domnu’!… (Domnu’ era soţul directoarei, adică Maiorul, cu care Doctorul se cunoştea bine, încă din vremea facultăţii)

Aha!

Şi menajera continuă:

Al doilea motiv este că eu gătesc mult mai bine decât dumneavoastră!

Asta nu-i adevărat! Cine ţi-a spus prostia asta?

Păi, tot domnu’…

Ahaaa!

Şi al treilea motiv este că eu fac dragoste mai bine decât dumneavoastră!

Directoarea, surprinsă şi foarte supărată, luă un ton insinuant:

Şi asta tot domnu’ ti-a spus-o, nu-i aşa?

Nu, doamnă, vai!… Asta mi-a spus grădinarul!…

Abia stăpânindu-şi râsul, Doctorul dădu să treacă mai departe, când dădu nas în nas cu Maiorul. Se salutară ca doi vechi amici ce erau, iar apoi militarul avansă propunerea unui prânz împreună. De fapt, venise să-şi invite soţia la masă, dar n-ar fi scăpat pentru nimic în lume ocazia de-a depăna amintiri la o masă copioasă. Maiorul intră în birou, să-şi salute nevasta şi să se scuze pentru importanta şedinţă de stat major ce tocmai îi fusese anunţată, iar Doctorul se grăbi spre vestiare, să se schimbe. Ar fi trebuit să dea şi el un telefon acasă, dar se gândi că – oricum – n-ar fi găsit pe nimeni căruia să-i pese de viaţa lui.

Zece minute mai târziu, bărbaţii se întâlniră în maşina Maiorului. Trebuiau să treacă mai întâi pe la unitatea militară, unde tocmai se desfăşura un important exerciţiu, ceea ce pe Doctor nu-l deranja deloc. Entuziasmat, îi spuse celuilalt că era prilejul ideal să se rupă de atmosfera încărcată de acasă şi de la spital.

Ajunseră pe terenul de exerciţii, la timp să vadă blindatele în acţiune. După câteva manevre impresionante, unei trupe de proaspeţi recruţi li se prezentă pentru prima dată un tanc. Comandantul de grupă începu să explice:

Acesta este T-55, fabricat în URSS. Are cineva vreo întrebare?

Nimeni nu întrebă nimic.

Pe tanc se află instalat un aruncător de grenade, calibrul 120. Are cineva vreo întrebare?

La fel, nimeni nu întrebă nimic.

Tot pe tanc, avem o staţie de comunicaţii radio. Are cineva vreo întrebare?

Un soldat ridică mâna timid.

Da, soldat, spune!

Dom’ pluton’er, staţia radio e pe lămpi sau pe tranzistori?

Băi, pentru tâmpiţi ca tine o să repet: este pe tanc!…

Urmară alte câteva exerciţii, apoi o grupă de cadeţi susţinu examenul final. La fizică – prima probă – întrebarea era unică:

Care este mai mare – viteza sunetului sau viteza luminii? Argumentaţi.

Primul cadet:

A sunetului!

Fals, dar argumentaţi totuşi!

Păi, dacă dau drumul la televizor, mai întâi se-aude ceva şi-apoi se vede…

Al doilea cadet, geniul grupei şi tânăra speranţă a armatei:

A luminii.

Corect! Argumentaţi!

Furtuna!

Excelent!… Ziceţi!

Tunetul şi fulgerul… Întâi văd fulgerul, apoi aud tunetul.

Excelent, argumentaţi!

Păi… Permiteţi să raportez: ochii e mai în faţă decât urechile!

Satisfăcut de perspectiva generaţiei viitoare, Maiorul îl învită pe Doctor la clubul ofiţerilor, pentru prânz. Primiră cea mai bună masă, cu vedere spre terenul de antrenament, şi soldatul Ianosz veni să le ia comandă. În treacăt, Doctorul observă urma lăsată de o verighetă pe degetul chelnerului. Ridică ochii şi întrebă:

Soldat, eşti căsătorit?

Nu, domnule. Am fost.

Păi cum? Aşa de tânăr şi deja fără nevastă?

Păi, să vedeţi cum a fost. Soldatul coborî privirea spre Maior. Permiteţi să raportez?

Maiorul aprobă cu un gest scurt şi ospătarul începu să le toarne băuturile, povestind în acelaşi timp.

Eu sunt ungur şi aşa s-a făcut, că m-am însurat cu o româncă. Înainte de nuntă, tata mi-a spus: “Fiule, noi trebuie să-i impresionăm pe români. După nuntă, duci fata acasă, o iei în braţe şi-o treci pragul – ca să-i arăţi ce puternic e ungurul, o arunci în pat – ca să-i arăţi cât de hotărât eşti, te dezbraci în pielea goală – ca să-i arăţi ce frumos este ungurul, după care o iei la p*** – să-i arăţi ce viril este ungurul”.

După nuntă, a venit tata şi m-a întrebat cum am procedat, iar eu i-am spus: am trecut-o pragul casei în braţe – să-i arăt că ungurul este puternic, am aruncat-o pe pat – să-i arăt că ungurul este hotărât, m-am dezbrăcat – să-i arăt ce frumos este ungurul, după care mi-am făcut o labă – să-i arăt ca ungurul este autonom…

Şi autonom ai rămas, închiseră Maiorul şi Doctorul povestirea, izbucnind în hohote.

Cei doi prieteni începură să povestească, bucurându-se de mâncarea excelentă şi vinul parfumat. Ba chiar prea parfumat, fiindcă o veselie debordantă îi cuprinse pe amândoi. Caporalul şef de sală, dorind să întregească atmosfera pentru superiorul său, chemă orchestra unităţii şi formaţia începu un cântec de petrecere. Bărbaţii ascultară câteva minute, apoi, îmbiaţi de vinul ademenitor, ţinură isonul trupei:

Într-o baltă neagră
Patru ochi luceşte.
Ce să fie oare?
Cred că e doi peşte.

Pe un câmp cu viorele
Creştea numai ghiocei.
Şi-a venit mândrele mele
Şi le-a cules ei pe toţi.

Creşte iarba, iarba deasă,
Perpendicular pe casă;
Vine calul şi o paşte,
Altă iarbă se dezvoltă.

Ţara mea cu râuri multe
Şi cu frunze şi cu flori,
Ai în tine-o populaţie
De mai mulţi locuitori.

Şi din bolovani cu apă
S-au format înspre apus
Munţii tăi de încreţire,
Orientaţi cu vârfu-n sus.

Trece lebedele-n zare,
Eu mă uit, ele dispare;
Păsările ciripea,
N-avea treabă,
Se distra!…

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *