Lumea văzută din întuneric

Mi s-a cerut un sfat, am emis un punct de vedere, apoi am fost luat pe sus întrebat ce mă face pe mine atât de sigur că am dreptate şi că lucrurile stau într-adevăr aşa cum le văd eu.
Replica mea e acestă însemnare, scrisă iniţial în 12.04.2008. Am găsit de cuviinţă să o postez (cu unele adaptări de text minore), fiindcă sunt curios dacă viziunea mea de-acum trei ani mai stă în picioare.
Astăzi am fost voyeur. Am răsfoit cât mai multe însemnări şi am tras cu ochiul la cât mai multe vieţi. Fără niciun fel de motiv înalt sau aspiraţie creatoare, doar simpla dorinţă de a-mi căsca ochii în viaţa altcuiva din comunitate. Remarcaţi ultimul cuvânt – comunitate.
Dacă aţi citit, din întâmplare, prima mea însemnare [se întâmpla în 15.04.2007 şi era o declaraţie de dragoste pentru Dinamo Bucureşti – singura însemnare din acel an], ştiţi că singurul motiv pentru care am început să scriu în acest colţ de internet este că mă poate suporta fără să incomodez pe nimeni, îmi poate reţine gândurile fără să-şi mai bată şi altcineva capul cu ele.
De la o vreme, însă, scriu fiindcă simt unele lucruri, inteligente şi coerente câteodată, pe care vreau să le transmit şi altora. Prin urmare, nu mai sunt singur, relaţionez cu nişte oameni, am intrat într-un grup, într-o comunitate, într-o uniune.
Paradoxal, o uniune creeată pe baza unui principiu extrem de liberal: fiecare pentru el. Fugind de ceva. Fugind de singurătate, fugind de blazare, fugind de nerecunoştinţă, fugind de urât, fugind de durere, fugind de tristeţe, fugind de ei înşişi… Sau căutând ceva. Căutând prietenie, căutând provocări, căutând apreciere, căutând frumos, căutând plăcere, căutând bucurie, căutându-se pe ei înşişi… O tară nerostită, un ideal necunoscut…
Şi-atunci, dacă fiecare e de capu’ lui, fuge de ceva, caută altceva, ce ne uneşte? Faptul că toţi vrem să schimbăm ceva, să construim o lume mai bună, în cuvinte şi imagini. Un pic din mine e puţin din tine. Gând cu gând – vesel, trist, serios, hilar, naiv, matur – adunăm împreună resurse pentru o nouă zi de mâine, cu necunoscutele ei. N-o spun eu, o spun cei care-au gasit în însemnări sfaturi, îmbărbătări, răspunsuri, sprijin sau, pur şi simplu, relaxare şi un zâmbet…
Şi care e cheia acestei creaţii? Faptul că nu există bine sau rău, corect sau greşit. Conceptele astea capătă valoare numai când cineva le conştientizează despre sine însuşi. Altfel, nimeni nu poate decide, nu poate judeca – poate numai să-şi dea cu părerea (indiferent de sex, vârstă, oraş etc.). [Apropo, nici astea nu există pe bloguri – sunt doar nişte caractere într-un script HTML. Adevărul din spatele lor e doar al utilizatorului]. Iar părerile pot fi ascultate, mai mult sau mai puţin, ignorate – mai mult sau mai puţin.

De asta intrăm pe bloguri, ne scriem povestea sau o împărtăşim pe a altora. Staţi, îmi cer scuze, de asta intru eu pe bloguri. Fiindcă aici, în sfârşit, nu trebuie să fie nimeni mai presus decât ceilalţi, nu trebuie să fie unul mai tare şi restu’ mai slabi, unu’ mai inteligent fiindcă e mai bătrân şi altu’ mai pârlit doar fiindcă e mai tânăr. Aşa o fi în realitate de pe stradă, dar aici toţi plecăm de la acelaşi lucru: un calculator funcţional şi dorinţa de a scrie.

Comments

  1. scrisul poate fi comparat cu un joc.vrei sa ajungi la un anumit nivel. dar trebuie sa fie un nivel perfect centrat de propria persoana altfel scrii doar pentru a fi pe placul celorlalti. daca intr-o zi ti se pare ca esti un ratat atunci scrisul inseamna ratare.este un fel de a fi, nu o dorinta de a scrie.

  2. E o dorinta de a scrie, clar. Adica ce, nu poti fi un ratat care scrie bine? Bine nu neaparat in sens de frumos, inteligent, de nivel superior. Ci bine in sens de transmitere reusita a unei stari, a unei trairi, care poate fi si o ratare…
    Pentru unii, da, scrisul poate fi un fel de a fi. Pentru altii e doar o particica din felul ala de-a fi.
    Incape vreo indoiala in ceea ce privestefaptul ca toti cautam ceva?

  3. Eu nu am inteles ce vroia sa zica nimeni de aici ca e prea abstract. Eu personal m-am apucat de scris ca aveam prea mult timp liber plus efectiv Nu am ocazia sa ma gandesc in lb romana mai niciodata in ultimul an, si chiar am vrut sa mai prelungesc posibilitatea asta, si am ajuns incet-incet sa scriu acum in mod cvasi-compulsiv pt a-mi diminua anxietatea, drept care am dezvoltat si addictie la scrisul pe net in anul asta.

    Pana anul asta, inainte sa ma mut in Norvegia, am evitat cat am putut de mult sa scriu ceva oriunde chiar si la serviciu, iar in timpul liber cred ca nu scriam nici felicitari de sarbatori decat daca chiar eram obligat de cieva/cineva anume. (Am mai trecut mai demult printr-o faza in care scriam niste comentarii in engleza pe un forum de discutii pe vremea cand astea nici nu prea existau in Romania, dar m-am lasat destul de repede pt ca efectiv am intrat intr-o perioada in care efectiv nu aveam timp de pierdut pe net si foloseam netul doar in scop intermitent educativ-informativ.)

    Dar am citit intr-un Reader’s Digest recent ca e bine sa scrii ca un fel de psihoterapie ca pe unii oameni ii poate ajuta, mai ales pe cei care pot trece prin schimbari majore in viata lor, sau au suferit pierderi deosebite, sunt in doliu, etc, si ca asta, ajutand punerea emotiilor in cuvinte, devine ca un fel de terapie cognitiva, (care la randul ei s-a dovedit chiar a fi una din psihoterapiile, poate chiar ca singura, in afara de cea de suport direct, care chiar poate avea ceva eficacitate pe diverse afectiuni, inclusiv depresia, desi terapia cognitiv-comportamentala oficiala contine mai multe chestii decat teme scrise). Plus, am mai auzit, desi nu stiu daca e adevarat sau e la nivel de barfa/zvon, ca tinutul jurnalelor personale este uneori recomandat unor persoane cu tulburari de personalitate, desi chiar ca nu stiu daca ajuta la ceva.

  4. Dar unii interpreteaza asta asa: nu ma intereseaza ce scrii, egal, comentez doar ca sa vezi c-am fost aici si sa vii si tu la mine.
    Uite, eu cateodata ma intreb daca ai citit postarea
    Tie ti-ar place ca lumea sa comenteze in doi peri sau ai vrea sa spuna ceva legat de subiect? Si intr-o fraza se poate spune ceva “cu miez” nu e musai sa faci compuneri
    Zic si eu….na, poate ma insel, fiecare are propriul stil

    1. N-am nicio pretentie de la comentatorii Cronicii. Pentru ca nu ma intereseaza daca si cine citeste Cronica. Eu scriu in primul rand pentru mine – interactiunea cu ceilalti e doar un bonus nesperat. Astfel incat pentru mine o bucurie cand cineva lasa un comentariu. Indiferent despre ce. Inseamna ca omului aceluia i-am aprins un beculet, oricat de neinsemnat.

      In ceea ce priveste insemnarile altora, de cele mai multe ori le citesc cap-coada si rand cu rand. Alteori, pe diagonala. Uneori, doar titlul si primul paragraf sunt suficiente ca sa genereze o reactie. Si comentez asa cum simt pe moment. Poate chiar vreau sa transmit ceva coerent, poate doar vreau sa las un salut.

      Chiar nu ma intereseaza ce cred ceilalti. Merg pe principiul ca, daca un cititor in plus le strica, au gura sa spuna.

      Niciodata n-am comentat ca sa primesc si eu comentarii. Blogurile din lista mea sunt acolo pentru ca imi plac mie, nu pentru c-as vrea ca autorii lor sa ma bage si pe mine-n seama.

  5. Am inteles. Chiar vroiam sa stiu cum gandesti in ceea ce priveste blogul si comentariile
    Eu recunosc ca scriu pentru ceilalti.Fara ei , as tine un jurnal.Tu ai scrie online daca ai stii ca nu te citeste nimeni ?Eu nu. As inchide blogul

    Sper ca nu te-a suparat remarca mea. Numai pentru ca asa am gandit, nu inseamna ca am dreptate 🙂

    1. Da, de ce razi?

      Inainte de a veni pe Blogger, scriam pe un site unde ma citeau aproximativ 3 sau 4 oameni :))) Si am scris trei ani (cu intermitente, e drept), fiindca aveam nevoie: job-ul de-atunci presupunea multi timpi morti si scrisul ma impiedica sa nu ma urc pe pereti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *