Lumini în întuneric

Acum şase în ani, în America, am aflat cine sunt de fapt. În ultimele câteva zile, într-un cimitir din România pierdută, am aflat cine este familia mea cu adevărat.

Impactul morţii lui M. este unul copleşitor. Dincolo de durerea în sine a momentului, despărţirea de M. are asupra mea efectul unei revelaţii. Am aflat, am descoperit şi am înţeles lucruri atât de neaşteptate, încât nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă într-adevăr îi cunoaştem pe cei de lângă noi.


Am aflat, după o lungă perioadă de incertitudine, în care subiectul a fost tabu, că ai mei au loc de veci. Mai mult decât atât, de cumpărarea şi amenajarea criptei s-a ocupat bunicul “cel nebun”, încă din 2010, după moartea bunicii mele.

Îmi aduc aminte perfect acea înmormântare, suferinţa teribilă a octogenarului rămas singur şi locul de veci dintr-un colţ îndepărtat al cimitirului. Câteva luni mai târziu, bunicul îşi pusese în gând să mute rămăşiţele într-un loc mai accesibil, mai aproape de biserică, unde să facă şi un cavou mai “serios”… Ce discuţii au mai fost atunci! Câte nemulţumiri faţă de neastâmpărul bătrânului! Câţi nervi când am aflat că a cerut bani de la taică-miu şi câte reproşuri faţă de acesta că i-a dat, bani aruncaţi pe fereastră, în loc să-i păstreze pentru tratamentul lui M!…

Zilele acestea, când am văzut pentru prima dată cripta din granit, sobră şi de bun gust, îmi venea să intru în pământ [da, ştiu, un joc de cuvinte mai nimerit nici că se putea] de ruşine. Fără încăpăţânarea şi dramul de nebunie al bunicului, am fi avut un stres în plus în complicatul proces de a trimite pe cineva drag la groapă…

Am descoperit că M., în ciuda unei vieţi marcate de suferinţă, a fost unul dintre cei mai tari oameni pe care i-am cunoscut.

Fiinţa ei a fost clădită dintr-o fibră rară şi nobilă, care i-a îngăduit să-şi ducă crucea îngrijirii unui copil cu handicap sever cu o demnitate impresionantă şi ireproşabilă, o viaţă întreagă, chiar dacă asta a fost ceea ce a declanşat cancerul ucigător. Iar când sfârşitul a fost clar, M. şi-a păstrat o luciditate de care nu mulţi ar fi fost capabili, într-un univers chinuit de dureri uneori agonizante, învăţându-ne pe fiecare cum să trecem peste momentul plecării ei definitive.

Şi chiar când M. s-a rupt de noi printr-o comă profundă, trupul ei a refuzat să cedeze. Până în ultima clipă, organismul – trecut prin două operaţii (una la început, în 2010, şi cealaltă acum o săptămână, când s-a recurs la groaznica pungă împotriva naturii) şi repetate serii de chimioterapie – a luptat cu insuficienţa sistemică tot mai răspândită în corp, păstrând semnele vitale ale unui adult stabil şi, mai ales, sănătos…

Şi, într-un final, am înţeles că, indiferent pe unde am fi răspândiţi, indiferent câte neînţelegeri şi chiar certuri ar fi existat în trecut, indiferent cât de bătrâni sau rupţi de realitate ar fi unii în familia noastră, în vremuri de necaz vom fi mereu alături şi necondiţionat.

Unul dintre cele mai cumplite momente ale ultimelor zile a fost coborârea sicriului în criptă. Dar, ceva mai târziu, din grupul acela de oameni îndureraţi, adunaţi în jurul mormântului proaspăt, am simţit izvorând o putere nebănuită. Mi-a fost clar că atâtea suflete împreunate într-un singur gând sunt mai puternice decât orice durere şi, cumva, într-un mod încă ascuns, vom reuşi să găsim în dispariţia lui M. imboldul pentru a merge mai departe, chiar şi printre lacrimi amare…

Poate nu am avut părinţi decât de duminică şi poate nu am avut o casă într-adevăr a mea. Dar acum ştiu sigur că am o familie, din care, odată cu trecerea anilor, nu dispare nimeni. Pentru că unii oameni nu mor, ci doar se sting – precum flăcările ce lasă în urma lor o căldură binefăcătoare.

P.S. Off-topic: da, m-am întors. Doar că împrejurările nu-mi permit încă luxul de a citi şi însemnările voastre. De asemenea, din acelaşi motiv al lipsei de timp, Cronica îşi va mai păstra câteva zile această temă grafică. But worry not, întunericul este cel mai adânc înaintea zorilor.

Comments

  1. ai dreptate, momentele astea ne dau o alta dimensiune a ceea ce inseamna familia. In urma cu 20 de ani ma duceam la Iasi si nu stiam pe cine sa vizitez mai intii. Acum fac un tur al cimitirelor. Sunt încă norocos, mai am două bunici bătrîne dar sănătoase, bunici prin care fac legătura cu propria copilărie.
    Esti la Iasi pe 4-5 septembrie?

  2. Mi-a placut postarea. Cred ca in astfel de momente ne redescoperim cu adevarat, dincolo de cuvinte si de aprecierile, ori negarile celor din jur. La inceput nu intelegeam de ce unii isi pregatesc locul pentru trecerea in nefiinta cu mult timp inainte. Cred ca isi cauta o impacare cu sine si cu ideea unei etape. Ne cautam mereu modalitati si reguli dupa care sa traim dar nimeni nu ne invata cum sa murim. Suntem doar speriati ca de un eveniment ireversibil poate pentru ca acolo se termina cunoasterea fizica. Cand ajungem la momente de rascruce e cel mai bland si inaltator sentiment sa simti caldura celor apropiati degajandu-se in jur. da energie celor care pleaca si celor care raman. Dar tu ai spus asta mult mai bine.

  3. Eu sunt recunoscator ca ti-ai facut timp sa scrii despre aceste lucruri, si inca si in mod atat de clar, coerent si deci chiar mai larg autentic informativ-util…ma rog, chiar daca nu ai facut asta expres, dar asa a iesit, (cel putin din punctul meu de vedere), ff util, de aia sunt recunoscator.

  4. Un timp vei trai ca in transa, inca esti sub o anestezie a amintirilor proaspete.Dar va izbucni si durerea, foarte curand.Daca vei gasi in durerea asta un motiv sa nu te lasi ingenuchiat, vei gasi un rost pentru care s-au intamplat toate,vei iesi mult intarit din povestea asta trista.Stiu ca vei gasi motivatia pasului urmator, mai energic, motivatia trairii mai cu entuziasm a fiecarei zile.Nici nu stii ce puternic esti!

  5. Am trecut in ultimul an prin doua decese foarte dureroase si in familia mea. Ultimul in aprilie. Asa ca inteleg atat de bine…
    Am trecut sa vad daca te-ai intors. Blogroll-il meu asa zicea…
    Mi-a placut ce ai scris. Purtăm toata viata cu noi pe mortii nostri dragi. Mie asa mi se intampla…
    Vei fi bine.

  6. Nu o sa intervin pentru ca sincer, evenimentele ma coplesesc (chiar si povestite). Oricum, capul sus (desi cred ca l-ai ridicat deja de ceva vreme).

  7. … si noi suntem aici, departe dar aproape de tine… as vrea sa scriu ceva frumos si de bun gust. As vrea sa scriu ceva ce sa exprime ce simt si cat de mult… sau cat de greu… si tare imi par dusmanoase cuvintele. Tare mai sunt nepriceputa in astfel de situatii. RIP M 🙁

  8. M.a ta a fost si ramane un exemplu de iubire, daruire, intelepciune si putere de lupta. Lumea celor de dincolo a “primit” un suflet nobil.
    Tu trebuie sa continui ceea ce M.a ta a inceput. Sunt absolut convinsa ca vei reusi, deoarece esti un om extraordinar.
    Tot respectul pentru familia ta si in mod special pentru Cea care a adus pe lume un “om”.
    Sincere condoleante!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *