Memoriile Nilului – 1. Egipt, lumini şi umbre

Egiptul este un tărâm al contrastelor. Pornind încă de la motivul existenţei sale, Nilul, şi până la panourile publicitare Coca-Cola împrăştiate prin deşert – găseşti o mulţime de asocieri surprinzătoare.

Nilul a dat naştere la tot şi toate – aşa începe povestea copiilor lui Amun Ra. Una izvorâtă din undele dătătoare de viaţă ale apei, iar apoi scrisă şi păstrată în piatră. Fiindcă nimic din mileniile de existenţă ale Egiptului n-ar fi rezistat până astăzi fără puterea pietrei de a dăinui peste timp, oameni şi războaie.

Iar aici poţi fi sigur că găseşti pietre: calcar, granit, gresie, bazalt, alabastru, malachit, lapislazuli, onix, quarţ, caolin – fiecare poartă ceva din istoria acestei lumi: din calcar şi granit se înalţă piramidele; moscheea lui Mohammed Ali este o bijuterie sculptată în alabastru alb; în bazalt, imaginea zeilor de mult apuşi trăieşte şi astăzi; iar toate celelalte pot fi tăiate în forme şi culori minunate, de care, odată, numai faraonii erau vrednici.

Cel mai neînsemnat talisman pe care-l poţi găsi într-un magazin de suveniruri, monumentala piramidă a lui Keops, cu vârful ei de granit, şi salba de temple care înnobilează valea Nilului – toate s-au născut din aceeaşi idee: viaţa de apoi.

Una dintre cele mai fascinante civilizaţii de pe Pământ, cu o simbolistică dintre cele mai complexe, s-a născut dintr-o singură convingere: existenţa vieţii după moarte. Fără o astfel de credinţă, panteonul egiptean n-ar fi existat, Valea Regilor ar fi fost lipsită de atributul ei nobil, iar Giza ar fi fost (în zilele noastre) doar o altă zonă a metropolei Cairo.

Cu toate acestea, o incursiune în istoria încărcată de religie a Egiptului are astăzi un excesiv caracter comercial. O plimbare printre piramide e mai degrabă un joc de-a v-aţi ascunselea cu poliţiştii care aleargă să te fotografieze – ca apoi să-ţi ceară dolari buni pentru asta. Un popas pe treptele templului reginei Hatshepsut înseamnă să te fereşti de africanii tuciurii care, pentru măcar doi-trei euro, îţi indică tot feluri de locuri bune de pozat piatra arsă de soare. Într-un final, vizita la mormintele din Valea Regilor e o adevărată scenă alegorică. La metri buni sub pământ, respiri aerul rarefiat şi înţepenit din camera funerară a unui faraon. Urmează ascensiunea către suprafaţă, însoţită la fiecare pas de hieroglife şi picturi, care descriu tăcute drumul sacru pe care, cu doar câteva milenii în urmă, unul dintre fii lui Amun Ra cobora către lumea cealaltă. Odată revenit la suprafaţă, înfruntând suflarea dogorită a zeului-soare, alergi spre autocar prin îmbulzeala de negustori care îţi taie calea, îndesându-ţi sub nas statuete şi pietre cioplite în fel şi chip. Dacă nu sunt luate direct din vreun mormânt, atunci sigur sunt aducătoare de noroc sau, pur şi simplu, sunt din bazaltul cel mai dur şi alabastrul cel mai curat, astfel că trebuie neapărat să le cumperi. În realitate, sunt doar imitaţii fără valoare, pentru care, însă, negustorii te urmăresc în minicare, agăţaţi de vagonete şi asaltându-te cu cele mai bune preţuri pentru kitsch-urile lor, sume care scad într-una, până când vânzătorului (care se contra-ofertează singur) nu-i mai convin – şi atunci se desprinde din agaţamentul lui, supărat şi înjurând.

În pofida pregnantei senzaţii de ţigăneală, turismul Egiptului merge înainte. De fapt, este printre cele mai importante surse de venit ale ţării (12 miliarde de dolari în 2010), alături de petrol şi exportul de legume şi fructe. Astfel, la Hurghada, avioanele aterizează şi decolează din jumătate în jumătate de oră; la Coloşii lui Memnon de la Luxor se perindă într-o zi o mie de autocare; două mii de turişti iau cu asalt Muzeul de Egiptologie din Cairo – oră de oră. E aproape de neimaginat o altă ordine a lucrurilor, în condiţiile în care sezonul turistic se întinde pe durata a opt luni.

Iar oamenii vin din toate colţurile lumii (pesemne că Rusia şi Germania sunt două colţuri extrem de mari, deoarece pare că până şi arabii vorbesc doar rusă şi germană). Tot acest aflux de străini a dus la dezvoltarea celor două mari staţiuni turistice: primitoarea Hurghada şi exclusivista Sharm-el-Sheik. Oricare dintre cele două este, în fapt, o alăturare de resort-uri: complexe hoteliere enorme, cu sute de camere şi autosuficiente. Fiecare este gândit ca un mic orăşel – cu facilităţi de cazare, restaurante, terase şi baruri, piscine, centru spa, clinică şi farmacie, magazine şi modalităţi de distracţie – astfel încât, oricât de lungă ar fi şederea ta acolo, să nu fie nevoie să ieşi dincolo de zidurile establishment-ului.

Dar dacă totuşi o faci, descoperi o altă lume: un deşert nesfârşit, prin care răzbat drumuri prăfuite, ce duc spre oraşe mizere. Egiptul turistic, privilegiat, este complet diferit de Egiptul de zi cu zi.

Ţara trăieşte sub comunismul de 29 de ani al preşedintelui Hosni Mubarak.

[Clasat pe locul 20 în topul celor mai răi dictatori ai lumii (conform Parade Magazine, “The World’s 10 Worst Dictators”, 22.03.2009), Mubarak a fost îndelung criticat pentru extinderea Legii de Urgenţă. Ţara se află într-o continuă stare de urgenţă încă din 1981, de la asasinarea predecesorului său, Anwar El-Sadat. Guvernul are posibilitatea de a trimite persoane în detenţie, pentru motive şi perioade de timp nedeclarate, refuzându-le totodată dreptul la un proces.

Preşedinţia pretinde că grupările de opoziţie ar fi putut prelua puterea, dacă administraţia Mubarak n-ar fi interzis alegerile parlamentare, n-ar fi preluat resursele financiare ale organizaţiilor şi nu le-ar fi închis membrii marcanţi – acţiuni practic imposibile în absenţa stării de urgenţă.

Comunitatea externă a criticat vehement aceste măsuri, motivând că ele încalcă principiuldemocraţiei, implicit dreptul indivizilor la un proces corect sau de a-şi alege conducătorii prin vot liber exprimat.

Ca răspuns la presiunile internaţionale, Mubarak a permis organizarea de alegeri locale în 2008, dar, în 80% dintre cazuri, candidaţii partidului său nu au avut oponenţi. Condiţiile de înscriere şi de participare la campania electorală au fost atât de stricte, încât reprezentanţii opoziţiei (la un loc) n-au depăşit 3% din voturi.]

Urmele regimului se văd pretutindeni: oamenii cerşesc pe străzi ori trăiesc din te miri ce, multe localităţi arată ca nişte ghetouri, sistemul educaţional este în derivă (chiar dacă învăţământul este obligatoriu pentru copiii cu vârste între 6 şi 15 ani, rata analfabetismului în rândurile populaţiei adulte depăşeşte 40%) şi exemplele pot continua.

Pentru un turist, poate cele mai elocvente moduri în care toate acestea se concretizează sunt nevoia de a lăsa bacşişuri peste tot (serviciile sunt asigurate într-o manieră eficientă şi relativ politicoasă, cu toate că angajaţii sunt prea mulţi, prost plătiţi, iar corupţia este o problemă) şi imposibilitatea de a te înţelege cu personalul hotelului. Deşi istoria Egiptului a fost puternic influenţată de Commonwealth şi colonialismul britanic – iar, mai nou, staţiunile din deşert sunt năpădite de ruşi şi germani – cea mai mare parte a personalului abia dacă rupe câteva cuvinte în vreuna din cele trei limbi. În lipsa unor mijloace adecvate de pregătire a angajaţilor, ceea ce rezultă e un dialog greoi (dar colorat) şi încropit la nimereală din rusă, engleză, germană, franceză, poloneză.

Chiar şi aşa, turismul aduce bani. Alături de el, exportul de produse agricole. Paradoxal, Egiptul are o suprafaţă cultivabilă de doar 4% din teritoriu, pe malurile Nilului; în rest, e un imens deşert arid. Cu toate astea, în Egipt găseşti toate fructele şi legumele lumii. Pentru un locuitor al fluviului, e o ruşine să nu-şi lucreze pământul (chiar şi o palmă), astfel că recoltele sunt semnificative, iar 80% din producţie este destinată exportului.

Veniturilor din turism li se adaugă cele din agricultură – şi din petrol. Ba chiar rezervele de petrol sunt îndeajuns de mari ca un dolar să fie suficient pentru trei litri de benzină. Însă banii se pierd în hăţişurile birocraţiei şi în buzunarele câtorva favorizaţi ai locurilor. Astfel, nu e de mirare că Egiptul se regăseşte printre ţările cu risc ridicat din indexul statelor eşuate pe 2010 (locul 49 din 177), alături de multe alte ţări africane din lumea a treia, cu toată ploaia de neajunsuri pe care asta o presupune.

[Conform unei definiţii date de BBC, un stat eşuat este un stat în care guvernul nu are control asupra teritoriului, nu este considerat legitim de majoritatea populaţiei şi nu asigură securitatea internă şi servicii publice primare. Un stat eşuat este caracterizat de blocaj instituţional cronic şi care poate fi expus actelor violente.]

Dar atracţia mileniilor de istorie este neîndoios mult mai puternică. Până la urmă, totul a început acum mii de ani.

În Africa.

Foto - BLOG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *