Memoriile Nilului – 2. T.I.A.

1_1233258540_this-is-africaTIA – This is Africa (Aceasta este Africa). E o replică născută aici, menită să te facă să-ţi ajustezi aşteptările. Pentru că, pur şi simplu, lucrurile nu funcţionează aşa cum un european şi-ar imagina. Împreună cu O., am părăsit România într-o sâmbătă; am zburat câteva ore şi am ajuns în Egipt seara. Imediat ce am păşit în afara avionului, ne-am adaptat automat la TIA.

Coborâm din avion şi păşim în noaptea africană, toridă. S-a întunecat bine (e şase-şapte seara), iar în Hurghada sunt 39 de grade. Căldura neaşteptată reduce la tăcere freamătul oamenilor sosiţi în vacanţă.

[Nu mai devreme de câteva minute, pilotul cursei Tarom ce ne-a adus până aici a aterizat într-o manieră personală, care-a zdruncinat şi ultima firmitură nedigerată din biscuiţii serviţi în timpul zborului. În momentul în care şi-au dat seama că, până la urmă, nu s-a întâmplat nimic, pasagerii au izbucnit în urale şi în aplauze, de parcă tocmai venise Bruce Willis şi ne salvase pe toţi.]

Undeva, în faţă, luminile aeroportului vibrează odată cu aerul încins al deşertului. Nu cred că sunt mai mult de doi kilometri până la Marea Roşie, dar nu-i simţim defel prezenţa.

Ne îndreptăm spre terminalul ciudat – o înlănţuire de uriaşe corturi înălţate în deşert. Prima noastră grijă, bagajele. Ne înşirăm nerăbdători lângă banda transportoare şi depăşim momentul fără surprize – trolley-urile noastre apar ascultătoare din cala avionului.

Ceva mai liniştiţi, ne pregătim de formalităţile vamale. Curios, oriunde privim în jur, nu se vede niciun ghid care ne-ar putea spune ce să facem. Undeva sunt, totuşi, două ghişee la care turiştii se aliniază răbdători, cu paşapoartele în mână. Credincioşi unor vechi instincte studenţeşti, intrăm în rând.

[Când eram în facultate, într-o zi aşteptam şi opt ore în picioare pentru un loc de cazare. Iar la cantină, rândul de câteva zeci de minute la “împinge-tava” făcea parte din ritualul zilnic. Deci, o altă coadă – la intrarea în Egipt – nu e cu nimic mai ciudată.]

Răsare lângă noi un tânăr tuciuriu. Tricoul galben îi scoate şi mai mult în evidenţă întunecimea pielii, în timp ce el se zbate să ne arate ceva în colţul opus al aeroportului. Strigă şi nu înţelegem decât Visa, visa…, dar pricepem imediat. Trebuie să luăm vizele de intrare în ţară – foarte bine, dar de unde? Răspunsul ghidului e şi mai prompt: Bank!

TIA. Nu încercăm să ne explicăm legătura dintre viză şi bancă. La ghişeul indicat, un alt african lipeşte vizele pe paşapoarte ca pe timbre. Una costă 15 USD şi individul ţi-o aplică în document fără nici măcar să se uite dacă semeni cu propria-ţi poză. Ştiam din ţară că, fiind un zbor charter, controalele de siguranţă la aterizare sunt mai blânde, dar parcă nici chiar aşa. TIA.

Cu “suvenirul” lipit pe paşaport, revenim la coada familiară. În jurul nostru, numai ruşi (românii au rămas în spate, la bancă). Câteva rusoaice zdravene, trecute bine de vârsta a treia, se îndreaptă sporovăind spre punctele de control. Nici nu apucă bine să prezinte documentele, că unul dintre ofiţeri începe să urle. Aplecat peste ghişeu, se agită frenetic, arătând undeva spre capătul rândului. Printre noianul de invective care sunt, fără îndoială, la gura lui, dinstingem din nou Visa! Cele trei femei se retrag ca nişte găini zburătăcite, să ia şi ele abţibildul fermecat care le asigură intrarea în Egipt.

În urma lor, te-ai aştepta ca funcţionarul să se liniştească. Da’ de unde! Omul se ia cu aceeaşi râvnă de colegul de vis-a-vis, aşa că nu trece mult şi cei doi zbiară unul la altul – cu atâta sârg, încât pare că doar geamurile de plexiglas îi opresc să iasă pe coridor şi să se ia de păr.

Mai răsfoiesc o dată paşaportul, să mă conving că viza e la locul ei – nu vreau să-i prilejuiesc omului un alt puseu de tensiune. Când ridic privirea din hârtii, sesizez liniştea. Cei doi sunt iarăşi pe locurile lor, aşteptând turiştii. Ne îndreptăm spre ghişee – eu în stânga, O. în dreapta. Nu văd niciun motiv ca operaţiunea să dureze mai mult de câteva secunde şi, într-adevăr, O. Îşi primeşte imediat paşaportul şi trece mai departe.

Dar cu mine nu e aşa de simplu. Omul meu mă priveşte lung, după care trage cu ochiul în documente; mă mai scanează o dată, apoi iar verifică hârtiile. Când repetă a treia oară ritualul, ceva se schimbă pe faţa lui. Recunosc că poza mea din paşaport ridică unele suspiciuni de terorism, dar mă gândesc că până şi americanii au trecut peste obsesiile lor şi m-au lăsat în “ţara făgăduinţei”; prin urmare, n-ar trebui să fie nicio problemă să intru aici, pe pământul atentatorilor şi al islamiştilor fanatici, nu? Corect!… Omul îmi mai aruncă o privire, de data asta până în strafundul capului, şi mă desfiinţează cu un gest scurt, din încheietura mâinii. E semnul clar că moaca mea de neamţ i-a ajuns la inimă.

Încă o formalitate rezolvată, încă o dată pierduţi în aeroport. Nu e cine ştie ce labirint (nu e mai mare decât Otopeniul), dar parcă n-ar strica să ne îndrume cineva. La inspiraţie, pornim către ieşire. Imediat după uşile glisante, ne iau în primire căldura apăsătoare şi un alt tip în galben. Cu un zâmbet larg, ne indică un grup de autocare (tot galbene), aflate la câteva zeci de metri. Toate sunt cu motorul pornit şi aerul e de-a dreptul sufocant lângă ele. Un alt ghid, cu un desfăşurător în mână, ne întreabă la ce hotel suntem cazaţi şi ne repartizează într-una dintre maşini. Odată urcaţi, parcă suntem în peşteră, cu zece grade sub temperatura de-afară (aerul condiţionat – explicaţia pentru motoarele lăsate să meargă). Respirăm în sfârşit.

Până se reface grupul de români mai trece o bucată devreme. Când suntem mai mulţi, încep discuţiile:

Oare au aer condiţionat şi în camere?… Oare cât facem până la hotel?… Care dintre piscinele alea pe care le-am văzut din avion o fi a noastră?… Aveţi idee ce bani se folosesc pe-aici?…

Ultima întrebare vine de la un tip de seama noastră. După faţa nedumerită, îl ghicesc că e la prima experienţă “pe extern”. N-apuc să deschid gura, că O. îi face un brief complet: ce-am citit pe forumuri, care este paritatea (5,5 lire egiptene înseamnă un euro, pe când 7,5 lire fac un dolar), cum ne-am împărţit valutele. Pe chipul interlocutorului apare un surâs: iată ceva la care s-a gândit şi el. O umbră îl întunecă însă imediat: cică e bine să le strecori un ciubuc celor de la recepţia hotelului, ca să-ţi dea o cameră mai bună, şi el n-are bani mărunţi. Gândirea tipică a celor care pleacă în afară şi iau cu ei bani “să aibă”: cât mai mulţi, în hârtii cât mai mari, să nu ocupe loc. Îi schimb la repezeală 20 de dolari, tocmai când un alt ghid, al nostru, îşi ia locul în faţa autocarului.

Se prezintă. Înregistrăm mai întâi româna stâlcită pe care o vorbeşte, şi abia apoi faptul că îl cheamă Hassan. El va fi ghidul nostru, el ne va debarca pe fiecare la hotelul corespunzător, cu el vom discuta despre excursiile opţionale, iar în unele dintre acestea, tot el ne va însoţi. Amabil, ne împarte liste cu activităţile disponibile, orele la care ne putem întâlni pentru a le achiziţiona şi numărul personal de mobil. Informaţii suficiente la prima întâlnire, aşa că pornim spre staţiune.

Hotelul nostru e al doilea pe lista de opriri – mai mult de un sfert de autocar coboară aici. Ne îngrămădim să ne luăm bagajele, doar ca să le abandonăm pe rampa de la intrarea în complex. Hassan e categoric: trebuie să lăsăm tot aici. Nu putem decât să  ne încredem în tonul lui sigur şi în zâmbetul egipteanului în robă, apărut ca din pământ lângă noi.

Pornim în urma lui Hassan, aruncând ocheade lungi spre bagajele rămase-n drum. TIA.

Comments

  1. Astept continuarea !

    Ar fi bine daca ai avea pe blog posibilitatea de abonare prin feedburner, ca sa primesc fiecare articol in e-mail .

    E tare replica asta cu “Asta e Africa!”

  2. T I A… sa vezi in Africa centrala unde hotelurile au buda langa pat iar pe tavan sunt soparle din acelea pe care nu le poti da afara pentru ca se hranesc cu tantarii aducatori de malarie. Am vazut capitale de tari cu doar un singur drum asfaltat, cel principal. Oamenii isi spala rufele in santul din fata casei iar femeile isi poarta copii in spate legati cu o carpa, exact ca la televizor. Si asta in timp ce muncesc sau cara cosurile acelea imense pe cap. Egiptul face parte din toate astea doar dpdv geoografic. Adevarata Africa ti-am descris-o mai sus 😉
    T I A (that is Africa) !!!

  3. Sunt absolut convins ca Egiptul este inaintea altor state africane, dar asta nu-l scoate din zona rosie a tarilor subdezvoltate (vezi pozitionarea in lista tarilor esuate). Insa perceptiile vesticilor si ale europenilor sunt, in mare parte, trecute prin filtrul luxuriantelor hoteluri din Hurghada ori Sharm el Sheikh.De-acolo nu se vad saracia, oamenii care bantuie parcarile dupa resturi de mancare, gradul de alfabetizare extrem de redus, salariul lunar de 40 USD la care cei mai multi abia daca viseaza etc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *