Noaptea strigoilor

Ca şi sărbătoarea Sfântului Andrei, Halloween-ul îşi are originile în ritualuri păgâne şi celebrări ale morţilor. Morţii altora, fiindcă pentru noi, românii, nu este nimic mai mult decât un produs de import (studiile istoricilor şi folcloriştilor leagă Halloween-ul în principal de festivalul celtic Samhain [pronunţat său-ăn ori său-in], plasându-l, deci, tocmai de partea cealaltă a continentului)… Acum, un eveniment comercial are haz, nimic de spus. Dar o sărbătoare ajunsă până la noi din istoria încărcată de misticism a vechilor daci are un parfum aparte.


Urmează un text prelucrat şi adaptat după un material găsit aici, din care eu am tras următoarea concluzie: puşi faţă-n faţă cu moroii, strigoii, vârcolacii şi pricolicii, vampirilor de astăzi le cam miros colţii a plastic.

Sântandrei este o mare divinitate geto-dacă, peste care creştinii au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, ocrotitorul României. El a preluat numele şi data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat în primele decenii după naşterea lui Iisus pe pământurile Daciei. Apostolul trebuie să se fi bucurat de mare respect, de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Sântandrei (29-30 noiembrie) şi ciclul de înnoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine.

Aparitia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei. Este o noapte de spaimă, întrucât spiritele morţilor ies din morminte şi, împreună cu strigoii vii, care, în această noapte, îşi părăsesc culcuşurile lor, fără să aibă vreo ştiinţă despre aceasta, se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de drumuri şi prin alte locuri necurate. Duelurile sângeroase, cu limbile de la meliţe şi coasele furate din gospodăriile oamenilor, se prelungesc până la cântatul cocoşilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se întorc în morminte, iar sufletele strigoilor revin în trupurile şi paturile părăsite fără ştiinţa lor.


În anumite situaţii, strigoii se manifestau violent faţă de oamenii care nu-şi luau anumite măsuri de protecţie: Când strigoii morţi nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor, unde încearcă să sugă sângele celor ce au nenorocul să le cadă în mâini. Pentru ca să nu se poată apropia de case, oamenii – e grija gospodinelor mai ales – mănâncă usturoi în această seară, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept, pe spate şi pe la încheieturile trupului. La casă ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să intre ori să privească-n casă, făcându-se semnul crucii şi tot astfel urmează şi la uşă şi horn, pe unde de asemenea se crede că strigoii pot intra şi ieşi din casă.
Se credea că sunt şi strigoi care nu doreau sa facă rău. Aceştia fac hori pe la răspântiile drumurilor, unde joacă cu străşnicie până la cântatul cocoşilor.
Strigoii sunt de două categorii: vii şi morţi. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau bărbaţi, care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la Sântandrei (Noaptea Strigoilor), Sângiorz şi în alte imprejurări. Cauzele pentru care numai o parte dintre oameni devin strigoi în viaţă sunt diverse: copiii născuţi cu coadă (o vertebră în plus), cu tichie, dintr-o legătură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie etc.
Activitatea lor cea mai intensă este în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie), când îşi părăsesc în somn corpul, ies din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe meliţe, butoaie, cozi de mătură, pentru a merge în locuri numai de ei ştiute (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri), unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de meliţă, se zgârie şi se rănesc – până iese învingător unul dintre ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alţii, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează din nou în animale şi pornesc spre case înainte de primul cântat al cocoşilor.
În ajunul Sângiorzului, la Mânecătoare (noaptea de 22/23 aprilie), îşi părăsesc din nou trupurile pentru a merge să fure mana holdelor, laptele vitelor – să strice taurii, să lege ori să ia puterea bărbaţilor etc. În cele două nopti, oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau meliţele, întorceau vasele cu gura în jos, produceau zgomote, îi strigau pe nume, aprindeau focuri, păzeau cu atenţie vitele şi păşunile etc.
În Moldova, noaptea se numea Păzitul Usturoiului şi se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza că în această perioadă a anului dacii sărbătoreau Anul Nou. Tinerii satului, fete şi băieţi, se adunau în cete de 10-12 persoane la o casă mai mare, căreia îi ungeau, la lumina zilei, uşile şi ferestrele cu usturoi. Participanţii, care nu părăseau casa până dimineaţa, petreceau ca la un revelion: mâncau, se cinsteau, adesea peste măsură, jucau, glumeau. Dimineaţa ieşeau cu lăutarii în curte, unde jucau covata cu căpătâni de usturoi, adusă de fete şi păzită noaptea de o bătrână. Petrecerea se încheia cu împărţitul usturoiului între participanţi, care îl păstrau la icoană, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.
Strigoii morţi sunt spirite care nu ajung în Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi în viaţă, au fost oameni obişnuiţi, dar li s-a greşit sau nu li s-au făcut rosturile la înmormantare. Ei se întorc printre cei vii, în special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinţe: aduc moarte, boală, molime în animale, grindină. În cazul în care prezenţa strigoiului se considera evidentă, prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apăreau anumite semne pe mormânt), se proceda la descoperirea şi anihilarea lui prin diferite practici, de dres sau de destrigoire.
Atmosfera devenea şi mai apăsătoare datorita unei importante zile a lupului fixată de traditie pe data de 30 noiembrie, la Sântandrei. În această zi, lupul îşi poate îndoi gâtu-i ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, trebuiau luate măsuri suplimentare de pază a vitelor şi efectuate diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Se considera că niciun alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Sântandrei.
Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care îşi părăsesc trupul în timpul nopţii, se rostogolesc de trei ori şi capătă înfăţişare de lup sau de altă vietate (câine, cal, porc, bivol, pisică, şarpe, broască). Spre deosebire de vârcolaci, care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pămant. Ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Adesea, sunt oameni din sat – recunoscuţi după înfăţişarea şi comportamentul animalului-pricolici. [Într-una dintre legende, pricoliciul este un tânăr căsătorit care, mergând pe drum cu soţia, se face nevăzut, revine sub formă de câine şi se repede s-o muşte. Nevasta se apără cu brâul şi îl alungă lovindu-l cu secera. În final, pricoliciul este recunoscut după scamele catrinţei rămase între dinţi.] Trăiesc puţin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozează.

Pentru pericolul închipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Sântandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz. Informaţiile etnografice nu atestă, însă, la Sântandrei, aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declară război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât şansa de izbandă era minimă, în condiţiile în care puterea aliaţilor – întunericul şi frigul – creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.

Comments

  1. Interesant noul look si potrivit temei 🙂

    Bine zici sarbatori de import! N-am inteles niciodata fascintatia noastra pentru sarbatorile altora. Si nici n-am auzit ca altii sa imprumute astfel de lucruri de la noi…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *