Noaptea walpurgiei

Două lumânări, cu sclipiri roşiatice, precum ochii unei creaturi cufundate în întuneric.
Drumurile noastre sunt pline de cruci. Le văd ziua, în viteză, ca nişte pumnale înnegrite, împlântate într-un petec verde lângă asfalt; le văd noaptea, semnalizate de tainice luminiţe roşii, licărind în întuneric…

Sunt vreo trei sau patru asemenea cruci în drumul meu pe care, odată, îl străbăteam spre serviciu. Trecând de-atâtea ori pe lângă ele dimineaţa, le-am localizat exact, astfel încât noaptea le-aş putea găsi şi cu ochii închişi. Însă nu e nevoie, fiindcă – de fiecare dată – candela fiecărei cruci este aprinsă, luminând locul acela nefast.
Drumul trece prin opt localităţi (cele mai multe sate), ceea ce înseamnă – în medie – o aşezare umană la fiecare 9 kilometri. Toate crucile misterioase sunt aşezate undeva în interiorul acestei distanţe. Prin urmare, mereu mă întreb: cum de candelele ard mereu?
Întâi mi-am spus că, logic, este cineva care vine şi le-aprinde, chiar dacă pentru asta trebuie să străbată kilometri buni. Dar [şi poate e o întrebare valabilă doar la noi, în România] cine ar veni atâta amar de distanţă, dintr-un sat nenorocit şi îmbătrânit, ca să schimbe lumânarea şi să aprindă candela unui necunoscut?
Poate acolo a murit cineva din localitatea aia, vei spune. O presupunere îndreptăţită, dar, totuşi, nu e o lege care să spună că oamenii trebuie să moară neapărat pe lângă casele lor. De multe ori, pe marginea drumului îşi lasă viaţa cei aflaţi în tranzit, care nu cunosc zona şi fac manevre riscante – fatale într-un final.
Şi-atunci?… Poate că, prin cine ştie ce putere mistică, lumânările alea nu se sting niciodată… Eu mai trec şi-acum câteodată pe-acolo şi văd doar tristul semn al crucii, dar poate că lângă, ascuns mie, sufletul celui de sub pământ stă şi veghează necurmat – ispăşindu-şi pedeapsa, legat de flăcăruia care luminează firav sfârşitul unei vieţi.

Comments

  1. Pe toate drumurile tarii sunt cruci, dar cele mai multe nu au in jur nici floricele, nici candele. Stau in soare, uitate de lume, uitate de timp.
    Am vazut una intr-o garla, undeva intr-un sat, unde un copilas se inecase in timp ce se juca. Nu doar mama baietelului trecea zilnic sa aprinda o lumanare, ci si alti copilasi ai satului aduceau macar o floricica, desi copilul era mort de 20 de ani.

  2. Cum ar fi sa punea o cruce la fiecare pat de spital in care a decedat un bolnav, in fiecare loc de pe camp unde s-a stins un taran cu sapa-n mana,pe fiecare plaja o geamandura cu cruce unde s-a inecat cineva, pe fostele campuri de lupta sute de cruci pentru cei cazuti in batalii…Cam morbid…Deja avem prea multe cimitire.

  3. Sa vezi, in centrul Genevei, in drumul meu spre sjuba, in mijlocul unei intersectii mari e o cruce din asta. Astia nu pun cruci, ci cataroaie, asadar cred ca-i vreun Sarb/Rus/Roman/ceva mortul. Ceva ortodox in orice caz. Eeei, m-am crucit ani de zile ca mereu, dar mereu, are flori proaspete si candela aprinsa (e chiar in mijlocul intersectiei pe un stalp, chiar in buricul traficului). Si-s uimit, dar as zice, data fiind orasul, ca-i aprinsa de rudele lui totusi. Sigur non-ortodocsii nu stiu semnificatia. Deci as zice ca o mama suficient de socata de moarta copilului poate pastra obiceiul ani de zile. De ce n-ar fi asa si la sursa? Adica intr-o tara ca Rusia sau Romania. In plus poti angaja pe cineva din jur (sau ruga) sa tina flacara aprinsa. Babele marseaza usor la genul asta de rugaminti.

  4. O candela clasica (nu candele din alea de plastic desi sunt si din acelea, facute special pentru cimitir) sta mai multe zile aprinsa. Nu trebuie sa te gandesti ca vine zilnic cineva. Poate veni o data la o saptamana. Dar mai sunt si oameni care trecand pe drum, opresc si reaprind, curatand fitilul. E simplu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *