Olimpiadele cu bunicii şi cu Ţopescu

Zilele astea fierbem în arşiţa care scorojeşte România, în zeama acră şi fetidă a politicii. Despre asta se scrie, se vorbeşte, se scandează, se iese la demonstraţie, se urlă… Nu e prima dată când ţara fierbe – dar, atunci, motivele erau cu totul altele. Vă invit să citiţi articolul de mai jos, pe care l-am găsit aici.
Undeva în istorie şi undeva în memorie, România trăia nopţile Nadiei de la Montreal ca un licurici pâlpâind, iar vocea lui Ţopescu răzbătea din câteva milioane de case.

Individualul compus s-a terminat târziu de tot, iar bunica venea cu ochii cârpiţi de somn să vadă de ce noi, copiii, nu dormim, când am mai fi avut puţin să ne sculăm. În zori venea lăptăreasa cu lapte proaspăt şi, dacă dormeam până spre prânz, acesta risca să se strice. Din difuzorul de pânză de sub butoanele de os ale televizorului sovietic Rubin 102, vocea lui Ţopescu era triumful unei ţări, speranţa, liniştea.

Peste patru ani, la Moscova, tot Nadia, şi tot Ţopescu. De data asta, pe continent european, deci la ore normale. Undeva pe la cină. Bunica ne cheamă la masă şi dacă n-ar fi bunicul, probabil c-ar trebui să mergem. Cu glasul lui de ardelean hotârât, taie orice tentativă de mâncare caldă. Stau să văd, să ştiu că nu mai mânc veci! Şi ne uităm cum Nadia e arsă rău de nişte arbitre faţă de care contemporanii Ligii I sunt mici copii. Şi acolo, lângă zidul Kremlinului, alături de Nadia şi Ţopescu, mai apare un erou român. O doamnă arbitru, Mariana Simionescu. Se bate ca o leoaică şi n-o lasă pe o nemţoaică din RDG, Ellen Berger, al cărei nume nu-l vom uita niciodată, să-şi facă de cap.

A doua zi după gimnastică e handbalul. Tot cu Ţopescu la microfon. Ruşii, la ei acasă, cu uriaşul Ampilogov şi cu marele Belov mătură pe jos cu noi. La pauză e 15-9 pentru ei. Gaţu şi Birtalan s-au retras şi e clar că nu mai suntem ce-am fost. În repriza a doua, nea Cristi Ţopescu raportează 4 goluri sovietice şi cântă 13 reuşite româneşti, 22-19 pentru noi în final, cu Vasile Stângă zburând parcă peste turlele aurite ale catedralelor Moscovei, probabil în cea mai spectaculoasă răsturnare de scor din istoria handbalului.

Bunica s-a stins acum o lună şi nu ne mai cheamă la masă. Bunicul are 96 de ani, televizor color şi nu pare să mai înţeleagă nimic din aceste Olimpiade cu lume multă, la care nu mai e Nadia, nu mai e Stângă şi mai ales nu mai e acel difuzor din pânză care să îndulcească vocea lui Ţopescu şi s-o facă să ne intre în suflet.

P.S. (personal): Ţopescu este unul dintre marii oameni ai sportului românesc – pentru stilul său unic în care a reuşit să conecteze românul rămas acasă, lângă un difuzor (cei mai norocoşi – un difuzor cu ecran), cu o lume întreagă. Indiferent că vocea eterică venea de la Montreal, de la Moscova sau de la Pasadena (unde, acum fix 18 ani – pe 3 iulie – naţionala de fotbal a României obţinea memorabila victorie în faţa Argentinei lui Maradona), emoţia era de fiecare dată aceeaşi.
Ăsta era farmecul vremurilor: victoriile Românilor şi bucuria comandată parcă de vocea entuziastă a lui Ţopescu. Un farmec pe care astăzi l-am pierdut. În primul rând pentru că sportul a trecut demult în sfera ingineriilor şi jocurilor de interese şi, în al doilea rând, pentru că ne lipseşte carisma cuiva capabil să ne deschidă ochii, urechile şi inimile.

Comments

  1. Mi se intampla sa urmaresc meciuri de tenis pe programele de sport si raman uimita de halul in care sunt comentate. Nici sare, nici piper, de iti vine sa stingi televizorul. :(( Asta cand reusesc sa il aprind, de doua ori pe luna. 😉

    1. Eu sport mai urmaresc doar pe Eurosport. In rest, covorul de canale de profil din Romania (creeate exclusiv din ambitia unora de a acapara fantasticul campionat de fotbal intern) ma lasa rece.

  2. I got goose bumps all over my skin now. Si la noi era la fel. Si bunicii tot ardeleni. Am recunoscut si chematul la masa si raspunsul bunicului. Al meu avea in plus o replica pentru atunci cand sosea farfuria plina varf “iar ai pus ca la taietorii de lemne…”

  3. Eu eram prea mic pentru Nadia, dar îmi aduc aminte și acum de Daniela Silivaș, Gherman, Lavinia Miloșvici, Nicu Vlad, Doroftei, și alții, toți “acompaniați” de vocea lui Țopescu. Încă mai am televizorul sport 251 de pe vremea aia. Și încă mai merge 🙂

    1. De Lavinia Milosovici imi aduc si eu foarte bine aminte – era preferata mea. Cand il auzeam pe Topescu amintind de ea, nici nu-mi mai faceam griji. In mintea mea, era echivalenta cu medalia de aur.

  4. Nici Topescu, nici Chirila nu au avut din pacate urmasi reali (aici nu ma refer neaparat la copiii lor, dar nici ei n-au stralucit).

    P.S: Voiam sa-ti raspund la articolul cu tenta politica, dar imi pastrez raspunsul pentru un articol propriu. Cred ca merita dezvoltat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *