Omuleţul roşu

rustiomuletulDoina Ruşti (2004)
Fiindcă tot am vorbit despre filme, de-aproape l-am disperat pe Amiralul, să mai şi citim. Doar că Omuleţul roşu e o carte care mă face să vorbesc mai puţin despre volumul în sine şi mai mult despre ceea ce m-a disperat întotdeauna la şcoală: comentariile literare. Dar să le luăm pe rând.

Nici titlul de faţă şi nici numele autoarei nu-mi spun nimic. Frunzărind o publicaţie online, am dat peste un link care-mi promitea – cadou şi gratuit – un Omuleţ roşu. O ofertă cum nu se poate mai nimerită pentru stilul meu eclectic de a-mi selecta lecturile. Aşadar, am făcut click, download, print şi read.

În esenţă, Omuleţul roşu este o poveste-în-poveste despre dragoste şi singurătate, scrisă într-o manieră contemporană: limbaj uşor, cu tuşe ironice (reuşite), presărat cu fragmente descriptive onirice, încărcate şi greoaie ca nişte pagini de Cărtărescu. Tocmai aceste interludii fac ca romanul să funcţioneze doar la nivel de componente individuale (fiecare poveste în parte), care foarte greu (spre deloc) se îmbină într-un tot unitar. Odată ajuns la sfârşit, am rememorat poveştile (o iubire nefericită în vremuri de armată, singurătatea unui bărbat care face din găsirea perechii un ţel precum cucerirea Troiei, o îndrăgosteală pe internet), dar mi-a fost greu să “diger” mecanismele prin care autoarea a încercat să le adune la un loc. Aş fi vrut mai degrabă câteva sketch-uri disparate, decât un tablou disfuncţional.

Mă rog… Sunt subiectiv, ştiu asta. Fiecare descoperă altceva într-o carte – motiv pentru care am vrut să văd ce-au descoperit alţii la Omuleţul roşu. Şi, ohooo, ce-au mai descoperit! Atât de multe şi de alambicate, încât n-am înţeles absolut nimic. Am avut senzaţia că citesc despre absolut orice, numai despre titlul care mă interesa nu.

Şi brusc mi-am adus aminte de ce, în şcoală, citeam orice altceva decât cerea programa şcolară: comentariile literare. Respectiv, un gen literar aparte, în care un individ (să-i zicem criticul) începe să-şi dea cu părerea despre scriitura altui individ (subiectul), după care se lasă purtat de val şi începe să abereze propriile-i fantezii – concluzionând, în cele din urmă, că, de fapt, despre asta se exprimase subiectul “analizei” sale şi doar el, criticul, fusese capabil să desluşească tâlcul lucrurilor.

Iar în clasa a noua lucrurile au scăpat complet de sub control. Marelui critic nu-i mai era suficient să abereze plecând de la o temă dată, ci trebuia să-i înveţe şi pe alţii universalitatea literaturii. Aşa ne-am trezit în manualul “alternativ” (cum altfel?) de română (alternativă şi ea, fără îndoială) cu trei lecturi halucinante: câte un fragment din Cioran – Pe culmile disperării, Cărtărescu – REM şi Urmuz – Pâlnia şi Stamate. Literatură abstractă şi diformă, greoaie şi ermetică.

De-atunci mi-am impus să mă încred doar în propriul meu filtru în ceea ce priveşte cărţile. Unii spun că e o pierdere de vreme să citeşti “dezordonat”, dar eu cred că ai nevoie şi de o carte mai puţin reuşită pentru a putea înţelege una cu adevărat strălucită.

Comments

    1. Bine, un alt motiv era si obsesia mea pentru cel de-al doilea razboi mondial. Aia la scoala se luptau cu “Patul lui Procust”, in timp ce eu citeam pe nerasuflate despre rezistenta polonezilor din ghetoul Varsoviei – Roman Bratny, “Aveau 20 de ani”.

  1. De Doina Rusti am citit Lizoanca la 11 ani. Mi-a plăcut, dar nu mi s-a părut greoi, dimpotrivă. Însă nu e cazul de comparaţii, căci e cu totul altceva, o poveste inspirată dintr-un uluitor caz real, povestea e coerentă, n-are chestii abstracte, ci doar înţelesuri de descoperit printre rânduri, dar nu complicate. Totuşi, nu ştiu dacă aş avea curiozitatea să citesc cartea despre care scrii, am găsit şi eu link, dar nu am descărcat-o.p. Acum mă gândesc să arunc o privire, dacă mai e gratis, căci fiecare percepe altfel şi cum la vârsta asta nu ne mai sunt impuse opiniile din cărţile de comentarii… 🙂

  2. uite de exemplu, eu ma cac pe mine de 3 luni sa scot o carte la imprimanta sa o citesc. ca e pfd si n-are farmec daca o citesc la pc. am tot zis ca ma duc in oras sa o scot la un copy shop. ete ca nici in ziua de azi n-am cartea aia

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *