Oraşul şerpilor – 2

Povestea fermecătoare a unui colţ de lume necunoscut.

Orăşelul C. şi moda militară
Cel de-al doilea război mondial izbucnise, răvăşise lumea şi se stinsese fără ca orăşelul C. să resimtă mare lucru. Efemera apariţie a lui Joseph Harald, ofiţer al Wehrmacht-ului şi comandant al unei forţe de ocupaţie, fusese totuşi prea puţin pentru ca pescarii, aciuaţi odată cu şerpii pe ţărmul acela pierdut, să se rupă de îndeletnicirea lor seculară. Urmase apoi perioada de acalmie, de la venirea Aliaţilor şi până la încetarea definitivă a conflictului, când chiar şi cea mai încăpăţânată umbră de îndoială asupra unui viitor lipsit de griji se topise în valurile mereu sclipitoare ale mării.
Viaţa era simplă, aşa cum fusese dintotdeauna: dimineaţa, când nici soarele nu se ridica dintre undele apelor, bărbaţii îşi părăseau casele, umpleau străzile, portul şi, într-un final, bărcile cu vocile lor groase, hârşite de sare şi de vânturi; apoi vocile se stingeau din ce în ce, pe măsură ce ambarcaţiunile îşi tăiau calea către zonele de pescuit. În urmă rămâneau doar şoaptele molcome ale valurilor ce mângâiau ţărmul, pe care oraşul se întindea leneş, ca un pui albicios de uriaş, scăldat de soare. Bărcile aveau să se întoarcă doar spre seară, şi doar atunci părea că oraşul se trezeşte într-adevăr la viaţă. De data aceasta, în port se auzeau scârţâitul scripeţilor, care scoteau din burţile navelor încărcăturile de peşte, dar mai ales glasurile ascuţite ale precupeţelor apărute de nu se ştie unde, târguind captura proaspătă, şi vocile grave ale hangiilor burtoşi, care-şi răsuceau mustăţile şi arvuneau marfa pentru localurile lor. Forfota ţinea până la apusul soarelui; odată astrul trimis înapoi în faldurile primitoare ale mării, orăşelul se umplea de luminiţe, iar străzile de mirosul aţâţător al peştelui proaspăt, gătit în fel şi chip, după reţete păstrate cu sfinţenie de cine ştie când. Apoi, noaptea aducea locului şi sufletelor câteva ore de odihnă binemeritată. Peste toţi – pescari şi precupeţe, hangii şi muşterii – se lăsa liniştea stelelor, doar pentru ca dimineaţa viaţa să renască din nou, cu aceeaşi intensitate.
Aşa fusese până atunci şi aşa trebuia să fie şi de-atunci înainte… Chiar dacă, de la o vreme, alţi militari îşi făcură apariţia în aşezarea pierdută la marginea mării… Şi chiar dacă aceşti militari vădeau un interes tot mai mare pentru buncărele ruinate ale defunctului colonel Harald… Şi chiar dacă unii dintre ei îşi făceau de lucru tocmai sus, pe platoul despicat al Limbii de Şarpe, acolo unde se afla vechiul far, dar şi un turn de comunicaţii dezafectat… Şi chiar dacă, într-o bună zi, din limuzina somptuoasă oprită în faţa primăriei, coborî un ofiţer care se recomandă simplu: Alexandr Modinov, maior.
Noua apariţie era un munte de om, trecut de 40 de ani, cu o claie de păr blond şi nişte ochi în care parcă jucau undele mării. Avea o strângere de mână puternică şi o privire sinceră, încât, dacă n-ar fi purtat hainele de soldat, ar fi trecut cu uşurinţă drept unul de-al locului. De fapt, tocmai ţinuta militară trezea mirarea locuitorilor: prima oară când întâlniseră o armată, trupele de ocupaţie ale lui Joseph Harald, uniformele aveau culoarea gris fer – rece şi neprimitoare, la fel ca oamenii aceia, de o rigurozitate maşinală. Germanii aduseseră cu ei războiul şi fusese nevoie de alte uniforme, de data aceasta în kaki-ul trupelor americane, pentru ca sumbra ameninţare să dispară. Însă yancheii, veseli şi gălăgioşi, nu zăboviseră prea mult pe coastele însorite şi, acum, locuitorii orăşelului C. se întreba ce prevestea culoarea verzuie a mantalei noului personaj.
În stilu-i simplu, direct la obiect, maiorul îi informă că lumea se reîmpărţise şi localitatea lor căzuse în sfera de influenţă sovietică. Iar el, Alexandr Modinov, era reprezentatul direct al noii autorităţi centrale de la Moscova.
Maiorul făcu o pauză, dregându-şi vocea şi oferindu-şi un scurt răgaz ca să se pregătească de inevitabilele întrebări ale audienţei: cu ce drept veneau ruşii să le impună locuitorilor o nouă lege, ce se întâmpla dacă autorităţile nu cooperau cu noul regim – şi alte asemenea nedumeriri ale popoarelor care nu înţelegeau să accepte progresul. Dar, spre suprinderea soldatului, o singură mână se ridică din public şi o voce blajină şi calmă vru să ştie dacă se anunţau probleme cu pescuitul. Surprins, ofiţerul dădu din cap: noua orânduire nu vedea niciun impediment, ba chiar încuraja dezvoltarea acestei activităţi, ce putea deveni extrem de profitabilă pentru comunitate.
Bun, ridică din umeri omul cu întrebarea, că pescuitul e viaţa noastră. Restul, numai Cel de Sus le poate orândui.
Dumnezeu e mare, răspunse cu avânt Modinov, însă – câteodată – mai trebuie ajutat de oameni. Tocmai de aceea noi am dori ca…
Însă pe rusul cât un munte şi cu o claie de păr galben nu-l mai asculta nimeni. Bărbatul de mai înainte îi întorsese spatele şi se îndepărta cu paşi legănaţi de mulţimea care îi urma, încet-încet, exemplul. Brusc, şi în pofida staturii sale, Alexandr Modinov se simţi mic, atât de mic, precum un copil care abia învaţă să meargă, agăţat de mâna noduroasă a unui bunic trecut prin negura timpului.

Nu era decât un nou-venit în istoria de cine-ştie-când a acelui colţ de lume, pe care oamenii locului îl tolerau cu îngăduinţa unui popor care se născuse odată cu stâncile mării şi pe care doar stihiile şi valurile îl puteau înfrânge.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *