Picături de ploaie

Era o melodie care spunea că de la ruşi vine ploaia.
Nu e interesant cum spunem despre o melodie că era? Nu este, ci era… Melodia n-a plecat nicăieri: este tot acolo – pe suportul magnetic, sau cel laser – nu contează unde, dar acolo. Însă, pentru că nu o mai ascultăm decât rar, pentru că nu mai e în topuri, înseamnă că era şi nu mai este… Nu e oarecum nedrept?… Muzica respectivă n-a dispărut, ci noi preferăm să ascultăm altceva… Cum ar fi ca oamenii, pe măsură ce îmbătrânesc şi nu mai fac anumite lucruri (pe care vârsta nu le mai permite) să nu mai fie, ci doar să fi fost?…

Nu mi-a plăcut niciodată – nici melodia, nici formaţia.
Şi, totuşi, de unde vine ploaia?
De unde vine fiecare picătură care se naşte undeva, acolo – nedefinit, şi moare aici, jos, neştiută de nimeni?…
Cine ştie dacă una dintre picături n-a fost, de fapt şi demult, o picătură din Marea Roşie pe care am văzut-o acum doi ani? Cine ştie dacă nu a găsit, cumva, o cale să-şi părăsească originea şi să mă însoţească aici, să moară lângă mine – singurul capabil să cunoască tot ce a însemnat ea vreodată?…
Cine ştie dacă o altă picătură, cu gust de apă de ploaie, n-a fost cândva sărată şi – totodată – amară, atunci când s-a rupt din trupul unei fiinţe şi a căzut pe mormântul altei fiinţe, la care cineva a ţinut odată?…
Cine ştie dacă vreuna dintre picăturile care dispar în balta de lângă tine n-a fost, acum nişte ani, o parte din materia în care-ai apărut pe lume şi pe care, în egoismul tău de fiinţă care creşte, ai lepădat-o în uitare? Cine ştie dacă nu ai trecut, nepăsător, pe lângă o parte din tine, ce tocmai a murit strivită de asfalt?
Cine ştie?…

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *