Plecarea dracilor

O însemnare mai veche, scoasă de la naftalină, dar care m-am gândit c-ar prinde bine într-o zi de vineri, când bateriile sunt tot mai descărcate şi weekend-ul care se apropie face a somn.

Dracul-Şef apăru din întuneric. Cu privirea încruntată, îl întrebă pe private-ul din faţa lui:

Vreo veste?Înaintea zorilor fiecărei zile, regina lor, Draca, obişnuia să-şi salute poporul, mulţumindu-i pentru nenumăratele fapte drăceşti făcute pe pământ în noaptea respectivă. În urmă cu două dimineţi, însă, nu mai apăruse la apel. Staff-ul dăduse imediat alarma şi numai oboseala unei nopţi pline de răutăţi făcuse ca gloata să nu acorde prea mare atenţie faptului. Dar riscau ca zorii următori să dezvăluie mulţimii dispariţia, stârnind panică printre încornoraţii rămaşi fără regina lor iubită. Aşa că răscoliseră tot Castelul Iadului, dar nici urmă de ea. Doar câteva rânduri, scrise în grabă, spuneau că regina Draca plecase, cerându-le să nu-şi facă griji pentru ea.

Soldatul luă poziţia de salut, pocnind din copite şi pleznind ca un bici din coada despicată, şi răspunse regulamentar:

Nu, domnule.
Pentru siguranţă, Întunecata Curte chemase Legio Nera, trupele de elită ale Imperiului. Dracul-Şef primise deplină autoritate în efectuarea căutărilor şi-şi desfăşurase tabăra sub zidurile Castelului.

Părea că nimeni şi nimic nu putea aduce lumină (metaforic vorbind, fiindcă Dracul-Şef era cel mai înverşunat duşman al luminii, al soarelui şi al oricărei fapte bune făcute la adăpostul acestora. Iar Dracului-Şef îi plăceau metaforele, fiindcă – nebănuit de nimeni – avea totuşi un suflet, de poet, şi era de părere că unui adevărat lider ce era nu-i putea lipsi şi o latură artistică) asupra neaşteptatei plecări şi holurile Curţii fremătau deja cu tot felul de zvonuri. Din nou, nimeni nu îndrăznea să spună nimic pe faţă, de teama fioroşilor soldaţi aduşi să preia garda Castelului. Totuşi, o aşa-zisă trădare a reginei care părăsise Întunericul şi pe adepţii lui era ultima ştire de care mob-ul avea nevoie.

Hotărât să ţină lucrurile în frâu, Dracul-Şef îi luase la întrebări pe toţi cei din Castel. Nu aflase nimic precis, dar, nu în puţine rânduri, i se sugerase că sfătuitorul de taină al reginei şi liderul Agenţiei de informaţii, Drăcuşorul, ştia mai multe. Îl găsise agitându-se între patru pereţi, în roba lui de sfătuitor de taină, disperat că nu mai avea pe cine sfătui. Luându-l la rost, ca la interogatoriu, Dracul-Şef observă că sfetnicul deveni imediat stăpân pe sine şi neaşteptat de calm. După multe şicane, încâlceli, ameninţări şi contre, Drăcuşorul dezvălui tot ce ştia despre dispariţie. Regina Draca renunţase pentru o vreme la treburile împărăţiei, plecând nu se ştie unde şi luându-şi ceva timp pentru ea. Drăcuşorul îi arătă ultimul mesaj primit înaintea plecării, în care regina îl asigura că totul fusese aranjat. Nu vă faceţi griji, încheia scrisoarea, chiar dacă nu voi fi acolo, voi veghea necontenit asupra voastră.

Pentru Dracul-Şef lucrurile erau clare. Îl lăsase pe Drăcuşor să-şi consume în agenţie frustrările de sfătuitor rămas fără obiectul muncii şi poruncise să fie chemată gloata la Castel. Sigur pe sine, le anunţase încornoraţilor scurta absenţă a reginei, într-o călătorie de relaxare şi meditare asupra sensului vieţii şi a celor mai importante lucruri pentru binele Imperiului. Drăcimea îşi urlase de câteva ori slava eternă pentru conducătoarea iubită, apoi plecase acasă şi asta fusese tot.

Sarcina era îndeplinită şi serviciile Legio Nera nu mai erau necesare. Totuşi, Dracul-Şef nu era împăcat cu situaţia şi acum, când trebuia să coordoneze întoarcerea trupelor spre fort, gândul îi zbura mereu la siguranţa reginei Draca.

Încuviinţă scurt la salut, fixându-l pe soldat cu o privire ce trimise ace de gheaţă pe spinarea bietului private (pentru locuitorii Imperiului, nu existau decât foc, pucioasă şi fum şi nimeni nu văzuse, ba chiar nimeni nu-şi imaginase vreodată că putea exista ceva precum gheaţa. Dar iată că Dracul-Şef îi putea face să simtă şi asemenea senzaţii nedefinite).

Nici dincolo… la Agenţie?G.I.-ul înghiţi în sec şi răspunse cu glas nesigur:

Ăăăă, nu… Nu, domnule…
Soldat?!… Superiorul apăsă cuvântul, parcă împungându-l pe gradat cu o furcă între coarnele în culori de camuflaj.

Nu, domnule, nici o veste!… Doar că Drăcuşorul se tot foieşte pe lângă imeil… şi nu mai ştiu care e situaţia de la ultimul rond. Mai am opt minute până la următorul. Ăăă… Domnule!

Dracul-Şef ridică privirile a neputinţă. Dacă ar fi crezut în Providenţă, acum ar fi fost momentul în care ar fi întrebat, nefericit, de ce tocmai el trebuia să aibă de-a face cu asemenea inculţi. Dar cum întreaga suflare drăcească nu credea decât în regină, iar regina lipsea, Dracul-Şef schiţă un gest de abandon şi oftă; toată cunoaşterea lumii se strânse în acel oftat.

E-mail, soldat! E-mail…Da, domnule! Mă scuzaţi, domnule…
Nu mai contează, lasă… Vreau să te duci la Statul Major şi să anunţi că ridicăm tabăra. Până la venirea nopţii, să fie toţi gata de plecare! După ce urcă la suprafaţă toţi împieliţaţii ăştia nenorociţi (cu un gest larg, Dracul-Şef nenoroci tot Imperiul aflat în spatele lui), o să profităm de drumul liber ca să ne întoarcem la fort. Executarea!
Da, domnule!
G.I.-ul salută şi lovi cu zel din călcâie. În locul pocnetului obişnuit, sec şi regulamentar, se auzi pârâitura unei copite fracturate. Accidentat, soldatul se îndepărtă şchiopătând, bălăngănindu-şi ca un clopot casca, între coarnele vinete de durere. Ceva mai târziu, începu forfota şi întreaga tabără se puse în mişcare, pregătind evacuarea.

Primul care ieşi din întuneric fu Dracul-Berbec. Se ştie că toţi dracii sunt născuţi în aprilie, dar numai el ieşise şi cu coarnele potrivite zodiei. Cu o freză răsucită, dandy, şi tare de cap, era deschizătorul de drumuri şi spărgătorul de uşi al trupei.

Al doilea apăru Dracul-Arian. Dacă majoritatea dracilor aveau ochii roşii, iar restul galbeni, el era excepţia ce întărea regula – ochii lui erau albaştri. Atât de albaştri încât, când clipea din ochi la alergări, colegii lui aveau impresia că trec pe lângă girofarurile ambulanţei. Iar expresia “nu-i dracul atât de negru” i se potrivea de minune: dac-ar fi avut păr, probabil că ar fi fost blond. Aşa, în lipsă, îşi vopsea ostentativ coarnele în galben.

Următorul la rând fu Dracul-German. Nu ştia germana (de fapt, nu ştia nici vreo altă limbă, fiindcă era mut şi vorbea prin semne), dar avea mustăcioară şi aducea foarte bine cu Hitler.

Veni şi Dracul-Trivia. Prost ca noaptea, avea însă o viteză de scriere pe calculator uimitoare: peste 150 de cuvinte pe minut. Astfel, dacă te aşezai lângă el şi începeai să citeşti o carte cu voce tare, aveai toate şansele să primeşti înapoi duplicatul tehnoredactat. Dar legiunea îl folosea în principal ca să vrăjească fetele pe messenger; putea vorbi si cu zece tipe odată, fără să reţină nimic din vulgarităţile şi obscenităţile pe care i le dictau colegii.

Urmă apoi Dracul-Chef. El insista că se citea “şef”, de la “bucătar-şef”, iar visul lui cel mai mare era să urmeze nişte cursuri performante de gătit în Statele Unite. Însă îi era frică de adâncime, şi nu găsise niciodată curajul să-şi urmeze visul trecând pe sub Atlantic.

Apăru şi Dracul-Terorist. Cunoştea toate armele posibile de pe pământ (pacifişti din fire, dracii urau orice “industrie a violenţei”, astfel încât Imperiul se apăra cu armament importat de la oamenii de deasupra) şi toate tacticile de luptă urbană, close-quarters. Era campionul de necontestat al legiunii la Counter Strike. În realitate nu trăsese niciodată, nici măcar un foc de pistol, fiindcă reculul l-ar fi doborât. Însă cu mouse-ul era invincibil.

În comparaţie cu el, Dracul-Orb era veteranul trupei. Într-o noapte, omorâse găinile unui gospodar; trezit de cârâiturile păsăretului, omul îl prinsese asupra faptului şi, ştiut fiind că banul e ochiul dracului, îşi răscumpărase paguba pe seama bietului încornorat.

Grupul cunoscuţilor se încheie cu Dracul-Parasutist. El nu era de niciun folos legiunii – cum dracii n-aveau cer, el n-ar fi avut niciodata de unde sa se parasuteze. Insa stia cateva bancuri amuzante.

Până spre seară, urmau să se perinde alţi şi alţi G.I., draci unul şi unul, antrenaţi şi disciplinaţi, cu abilităţi deosebite şi fără nicio legătură cu armata. Singurul soldat adevărat, Dracul-Şef, se retrase în apartamentele sale din Castel, urmărind pe DVD filmul celei mai usturătoare înfrângeri din istoria Imperiului – Exorcistul.

Comments

  1. asta primeste de la mine nota 11. cu steluta 😀

    am ras atat de tare incat am trezit suspiciunile colegilor :))))

    hadasa

  2. Păi, tu ai o imaginaţie, ceva de groază!!!
    M-am gândit, citind, să-l adjudec pe dl Drac Arian, nu de alta dar măcar e cel mai prezentabil dintre toţi şi aveam şi-o asemănare, ochii. Apoi, la sfârşitul postului m-am răzgândit. M-am oprit la cel paraşutist, desigur, doar avem mai multe în comun, nu ştiu bancuri amuzante în schimb, sunt mereu în căutarea unui cer, sunt cam de nefolos legiunii… dar, măcar, ştiu ce înseamnă să te paraşutezi. Dintr-un avion. Din cer, desigur.

  3. era ‘majoritatea insemnarilor’ 😛

    eu am senzatia ca tu nu scrii despre tine cu adevarat. decat atunci cand scrii despre M. sau despre V. cred ca tu nu ai izul de icoane, personal. dar cred ca atunci cand scrii despre anumite lucruri, cum ar fi peisajul Iasului sau altor locuri pe care le-ai vizitat, atunci cred ca prinzi parfumul asta.
    nu stiu cum sa-ti explic si nu-mi vine sa cred ca te-a deranjat atat de tare 😛

    hadasa

  4. Nu m-a deranjat. Doar ca n-am inteles.

    E foarte posibil sa intru in starea asta, idilica, atunci cand vorbesc despre locurile pe unde am fost… Mi-a mai spus cineva, care a vazut cam toate pozele de pe unde am fost, ca vede la mine bucuria de a trai, de-a fi acolo, pur si simplu… Probabil de-aici mi se trage. Fiecare vacanta, fiecare escapada (cat de mica) e platita in avans inzecit, prin munca, nervi, stres. Asa ca, atunci cand ajung acolo, ma bucur de orice si fac din orice detaliu o chestie demna de povestit.

    In schimb, trebuie sa-mi schimb putin perspectiva asupra Iasului – se pare ca nu transmit vibratia care trebuie. Fiindca eu nu ma omor dupa Iasi, mi se pare un oras rahitic in comparatie cu potentialul de dezvoltare pe care il are.

    Cat despre maniera de a scrie, nu uita ca blogul nu este despre mine, ci despre lumea asa cum se vedea ea din intuneric.

  5. bine, arianule 😛 daca blogul asta este despre cum se vede lumea din intuneric, atunci putina lumina n-ar strica 😛
    stii de ce? pentru ca atunci cand scrii despre cele mentionate mai sus (sectiuni cu adevarat emotionante ale vietii), atunci simt fiecare litera in fiecare viscera. in rest, desi e bine scris, cuvintele sunt bine alese si frazele sunt inchegate coerent, am senzatia ca ceva lipseste. un ceva, un strop de viata. un strop din tine lasat undeva intre randuri. pentru ca noi, cititorii, mai prosti sau mai putin prosti, vrem sa citim despre alti oameni. nu despre vieti perfecte despre care stim ca nu exista. nu lumi create din condei, care nu ne dau gustul verosimilului. exact! am gasit cuvantul! verosimilul e cel care lipseste uneori din ce scrii. tocmai pt ca pare aproape impersonal.

    si acum urmeaza sa te enervezi din nou :)))

    hadasa

  6. @Bogzilla: Multumesc de apreciere si, remember, don’t go out! Why go? 🙂

    @hadasa: ma gandesc ca tu nu prea ai parte de parteneri de discutie pe care sa nu-i enervezi, at some point… Altfel nu inteleg de ce te astepti sa-mi sara mustarul la fiecare replica.

    In primul rand ca mustar din ala fain, de Tecuci, greu se mai gaseste si, in al doilea rand, pentru ca asta si vreau: sa obtin un feedback onest.

    Ar fi putin sucit sa cer feedback si apoi sa ma enervez ca l-am primit, nu crezi?

  7. @bogzilla: intentia nu era neaparat sa-l oftic 😀 dar speram sa reusesc si asta pentru ca oamenii infierbantati in discutie sunt amuzanti 😀 si, da, le scrie bine 🙂

    @intuneric: nu, nu reusesc sa-i enervez chiar pe toti cei cu care vorbesc 😀 inca mai lucrez la aspectul ala :))
    hadasa

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *