Polimorfism

Bizonul este liber ca pasărea cerului. Bizonul are orbul găinilor. Bizonul are memorie de elefant. Iar astăzi am descoperit că bizonul înaintează mergând cu spatele, ca racul.
Vreme caldă, soare, puţin vânt – cât să-mi mângâie alura de skinheadz. Dar unul elegant, la costum şi cravată, urcându-se în maşină ca să plece la un client. Dau cheie, cobor geamurile, ca vântul să împrăştie căldura de cuptor adunată sub capotă şi să aşeze praful de pe bord în modele complicate, numai de el ştiute. Ies din parcare şi înaintez câţiva metri, pe străduţa aproape celebră. După care mă opresc.

În faţa mea, ca o huidumă, o maşină de gunoi de la Salubris.
Stă – stau şi eu. Se urneşte şi înaintează vreo zece metri – mă deplasez şi eu. Se opreşte din nou – la fel şi eu. Claxonează prelung – mă abţin. Ca în filmele cu proşti, probabil că un Matiz cât o gânganie blochează drumul matahalei mecanizate; n-are rost să mă bag şi eu în seama, tocmai de-aici, din fund.
Namila se mai porneşte o dată, pentru alţi câţiva metri – ţin aproape, ca viţelul după vacă. Iarăşi se opreşte – iar înţepenesc şi eu. Claxonează din nou (de data asta, parcă sună a jale) – mă abţin. E clar, în Matizul din faţă e o tanti blondă, care n-a înţeles semnalul precedent până la capăt. Din locul meu, de la coada vacii, n-are rost să mă impacientez.
Deodată, din trupul enorm al gunoierei se desprinde un organism mai mic, dar viu şi foarte energic. Din modul cum gesticulează, cred că are nevoie de ajutor, să ridicăm amândoi Matizul din faţă şi să-l dăm la o parte.
În paştele mă-sii, omule, da’ ce trebuie să fac ca să te dai la o parte?
Surpriză! Scenariul la care lucrez cu atâta elan creativ, de vreo cinci minute deja, nu e ăla care trebuie. Mă recompun şi răspund politicos, ca un adevărat corporatist. Dar unul cu alură de skinheadz:
Să-mi spuneţi că vreţi să mă dau la o parte.
Chiar dacă nu înţeleg de ce… Oricum, e rândul omului meu să rămână consternat.
Păi… Da’… Ăăăăă… Dă-o-n brânza mă-sii, măi, omule, ce crezi c-am făcut pân-acuma?
Dac-ar şti el ce poveste complicată e cu brânza asta!… krossfire ştie mai multe.
Aţi înaintat 25 de metri în mai bine de cinci minute. După care v-aţi oprit definitiv, v-aţi dat jos, aţi venit la mine şi am început discuţia de faţă. Şi zău dacă-mi dau seama de ce urlaţi aşa.
Calm, fidel, fără a denatura adevărul.
Păi, măi, omule, dacă nu te dai, cum vrei tu să mă mişc? Unde vrei să mă duc?
E momentul să-mi verbalizez dilemele lăuntrice:
Pentru?
Ca să trec, măi, omule! Ce pizda mă-sii, te văd aşa, mai destupat – e chiar atât de greu să pricepi? Vreau să trec dincolo.
Dincolo însemnând în spatele meu, în parcarea din care am ieşit… Prea multe informaţii, prea colorat limbajul, trebuie să recapitulăm:
Deci, dumneavoastră vreţi să ajungeţi ÎN SPATE, în parcare. Şi pentru asta, de atâta amar de vreme, mergeţi ÎN FAŢĂ?
Da.
Scurt. Firesc. Dacă am avea toată ziua la dispoziţie, sunt convins că mi-ar demonstra cum pot să ajung la clientul meu, trecând mai întâi pe la Timişoara.
Prin urmare, nu-i nicio maşină în faţă, care să blocheze strada? Şi-atunci, pe cine tot claxonaţi?
Unii oameni vorbesc cu Dumnezeu, câinii latră la lună, de ce n-ar claxona unii aerul pe care îl respiră?
Pe tine, măi, omule!… În morţii mă-sii, da-i greu tare pentru unii…
Da, dom’le, aşa-i! Cu unii e tare greu, aproape imposibil… Vă daţi seama ce simplu ar fi fost dacă mi-aţi fi făcut un semn de la început? Să strigaţi pe geam că, de fapt, daţi cu spatele… Ori să fi băgat direct în marşarier, să mă fi prins că vreţi să vă urcaţi pe mine…
Nici primul viking care a păşit pe ţărmul vechii Americi nu s-a holbat aşa cum Gigelul ăsta cu başculantă se holbează la mine.
Asta-i problema, nene?Să mă dau eu la o parte?… Nu, nene! Problema este să gândeşti – că de-aia ţi-o dat Dumnezeu minte: să gândeşti ca omul, nu să mergi înapoi ca racul.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *