Povestea adevărată a unei fete imaginare 3

Şi uite cum apar alte controverse…
Deschiderea ambelor uşi de la ieşire era ultimul lucru pe care mai apuca să-l facă elevul de serviciu, după ce soneria anunţa sfârşitul orelor. În câteva clipe, era înghiţit de puhoiul gălăgios al tinerilor nerăbdători să înceapă cu adevărat ziua. Timp de minute bune, ieşirea şi scările principale erau un şuvoi compact de trupuri în mişcare, ici-colo cu vreun naufragiat care-şi căuta perechea s-o conducă acasă, ori cu vreo insuliţă a celor de la postliceală, care aşteptau răbdători eliberarea drumului către orele de dup-amiază.
În ziua aceea, povestea se repeta întocmai. Elevul de la cancelarie sunase pauza de 14.00, iar cel de la ieşirea elevilor se pregătea să deschidă uşile. Ezită câteva clipe, cu ochii ridicaţi spre tavan. De undeva, de la etajele superioare, venea un vuiet, timid la început apoi tot mai intens, ca şi cum liceul era un vulcan care se pregătea să-şi golească adâncurile de magmă… Deschise uşile şi, imediat, primii evadaţi apărură pe scări. Astăzi era zi de meci, aşa că băieţii atacaseră pauza primii, revărsându-se către terenul de sport şi căutând locul cel mai bun de privit. Holul se umplu numaidecât şi elevul renunţă la gândul absurd de a se-ntoarce la masa lui. În schimb, se prinse cu mâinile de gratiile uşii, bolborosind o scurtă rugăciune cum să nu fie spulberat de asaltul năvălitorilor…
Pe teren, cele două echipe se pregăteau de meci. Asta însemnând că, în afară de portari, care erau luaţi la ţintă de orice trecător (că, vorba aia, stai să trag şi eu una, dacă eşti aşa de bun), cei opt jucători schimbau glume şi provocări. Scenariul le era binecunoscut, căci de luni întregi jucau acest meci la ora de sport. Adversarii se ştiau de mult şi, tocmai de aceea, părea că niciodată nu se luau în serios. Mereu ieşeau faze de toată frumuseţea, geniale sau comice, iar – în funcţie de forma de moment a celor de la B – favoriţii de la 11C aveau mai mult sau mai puţin de lucru pentru a câştiga. Nu exista niciun motiv ca situaţia să se schimbe, dar cei de la 11B anunţau ca sigură o victorie, nu de alta, da’ s-ajungeţi şi voi, ăştia bunii, mai repede acasă, că le-o fi dor babacilor să vă vadă.
Adino era mulţumit. Colegii se ţineau de bancuri şi giumbuşlucuri cu mingea, dar îi simţise în vestiar că n-aveau chef de accidente stupide, care să le strice parcursul în campionat – sau reputaţia. În plus, se văzuse cu Laura şi urmau să iasă în oraş; era şi timpul ca, din renumele său de căpitan, să dispară mica observaţie de “burlac”… Totul era aşa cum trebuia; se putea concentra în totalitate asupra meciului. Îşi chemă echipa şi le dădu atent ultimele indicaţii. Oricine privea mai îndeaproape, îi putea vedea ochii sclipind de bucuria celui mulţumit cu viaţa sa.
Profesorul de sport fluieră şi meciul începu. Odată cu el, galeriile de pe margine se treziră la viaţă. Mai ales fetele se entuziasmau de fiecare dată când băieţii de la C aveau mingea. Pentru ele, jocul însemna prea puţin, dar prestigiul învingătorilor se răsfrângea şi asupra lor, în calitate de companioane fidele. De cealaltă parte, membrii altor echipe, eliminate sau încă în competiţie, urmăreau disputa îngânduraţi, cu aere de cunoscători, strigând indicaţii sau îndemnuri de încurajare, ca şi cum lupta de pe teren depăşea simpla lume a fotbalului, iar cei de la B erau nişte cavaleri, care, numai cu o dăruire absolută, puteau învinge răul suprem ce le stătea în faţă.
Adino era la post, în faţa careului, înăbuşind orice atac advers şi dirijându-şi coechipierii spre poarta cealaltă. La un aut, o văzu pe Laura între fetele de pe margine. Vru să-i strige ceva, însă, în fracţiunea de neatenţie, un adversar strecură mingea pe lângă el şi şută la poartă. Echipa B-ului încetă să mai alerge şi începu să strige la unison, ca şi cum forţa tuturor glasurilor se aduna în trasorul expediat de atacantul scăpat singur cu poarta. Adino rămase imobil, spectator la întreaga scenă, care se încheie cu un plonjon disperat al portarului pe asfaltul dur… Tânărul se ridică, vizibil zdruncinat de contactul cu solul, privind contrariat când la fundaş, când la adversarul năucit şi el că ratase ocazia la care nu se aştepta nimeni. Portarul era totuşi cu gura până la urechi, fiindcă mingea poposise, până la urmă, în braţele lui.
Adino se dezmetici primul – se pierduse ca un puşti de-a cincea din cauza unei fete.
Hai, repede, aici!… Cu mingea la picior, căpitanul îşi trase echipa în atac. Pasă unui coechipier şi rămase în spate, la recuperare.
Hai, urcă, urcă!… Vezi în dreapta, liber!… Pas’!… Paaaas’!…
Jucătorul trimise undeva în centru şi omul lui de-acolo şută violent la poartă. Torpila se duse imparabil în vinclu, stârnind chiotele de bucurie ale fetelor de pe margine. Portarul advers se recunoscu învins, cu privirea împăcată a celui care ştie că de ce ţi-e frică nu scapi, iar golul trebuia să pice odată şi-odată.
Profitând de scurtul răgaz, Adino fugi spre grupul de fete în care era Laura.
Adinoo, uuu!… Bravo, Adinooo!… O blondă se agita de zor, pregătindu-se să-i sară de gât, dar el n-avea ochi decât pentru Laura.
Nu mă aşteptam să vii. Te-am văzut pe margine şi am… Îşi ascunse fâsticeala în câteva guri de aer.
Sincer, nici eu. Dar când ne-am… fata ezită şi ea… când ne-am despărţit la statuie, am uitat să-ţi urez baftă. Aşa că… baftă!
Mulţumesc! Ochii lui Adino radiau din nou. M-am încurcat eu acolo, dar Andrei e portar bun, n-o încasează el aşa uşor. Oricum, n-o să se mai repete, ai să vezi!
Aaa… Aş mai sta, să ştii, dar nu vreau să întârzii acasă… Succes şi-mi spui mâine cum s-a terminat!
Fata făcu un gest curios, neterminat, apoi se hotărî brusc şi-l sărută pe Adino. Scurt, abia o atingere pe buzele lui, după care se întoarse şi dispăru în mulţimea de pe margine. După ce ieşi din înghesuială, îl căută iar cu privirea pe tânărul năucit, dar nu descoperi decât ochii de venin ai blondei:
­Cred şi eu, vine şi omu’ să-şi tragă sufletul şi gata, hai să ne pupăm, să ne vadă lumea. Ce sclifosită!
Dar Laura era deja departe, lipită de un perete, încercând să înţeleagă ce se întâmplase…
Pe teren, Adino îşi reluase locul în echipă. Împărţea indicaţii şi intra la minge cu aceeaşi determinare. Îşi simţea, însă, buzele arse, de o fierbinţeală care-i intra, încet-încet, în suflet.

Va urma.

Comments

  1. Ooooooooook … si eu acum ce fac? 🙂
    Mda, sper sa ai inspiratie (sau insomnie :D) ) maxima si sa scri cat mai repede 🙂
    Azi am intrat prima data aici la tine, am citit 4-5 articole si m-ai cucerit complet 🙂
    Si treaba aia cu “Plecarea dracilor” mi-a placut foaaaarte mult 🙂
    Imi place mult cum scri, fara sa stau sa judec chichite, ai un stil fluid si incantator. Nu sunt expert dar ti-as cumpara cartile pe nerasuflate, daca ai avea, ai? 🙂
    Multumesc pentru minutele de incantare, m-am simtit din nou ca in liceu, cand imi permiteam sa citesc povesti frumoase, visand, fara stresuri, traind pt personajele acelea. Now back to real life, dar mai vin, promit!
    P.S.1: Eu am avut un super-prof de romana (desi eram la mate-info 🙂 ), dragostea pentru lectura am avut-o dintotdeauna dar omul acela a sadit in mine niste chestii … 🙂
    P.S.2: Si eu am impresia ca tinerii de azi sunt complet altfel fata de cum eram noi(my God, am abia 30 de ani si parca ar fi 50 de ani diferenta intre conceptiile noastre). Cel putin eu eram exact asa ca personajele tale, si cum mi s-ar parea normal sa fi la varsta aceea. Felul in care sunt copiii astia de azi … mi se pare foarte trist, pierd multe, se maturizeaza (cred ei!) mult prea repede, nu-si mai acorda timp sa viseze, valorile si respectul de sine sunt complet altele (aiurea), totul e pe fast-forward … Nu mai continui (de obicei scriu kilometric, sper totusi sa ma primesti aici la tine 🙂 ), frumoasa tare povestea ta, abia astept sa mai scri (oare sa caut detalii despre autor sau sa traiesc doar cu frumoasele povesti? 🙂 ).
    P.S.3: iata ca ai 10 cititori 😀

  2. @Rudolph Aspirant: eu stiu doar ca, la momentul care ne intereseaza pe noi, Adino era singur. Mai mult de-atat vom afla cand va considera el de cuviinta.

    @AndreeaG: pana continua povestea fetei imaginare (adica, maine – mi-am propus sa postez cate un episod pe zi), poti rasfoi celelalte articole ale Cronicii.

    Detalii despre autor nu cred ca ai sa gasesti mai multe decat deja am scris in pagina de prezentare. Nu sunt un scriitor, nu sunt un autor. Sunt doar un tip. 🙂

    Esti binevenita pe-aici! Era si timpul ca Rudolph (prietenul nostru cu un debit verbal irezistibil) sa-si gaseasca side-kick-ul feminin. 🙂

  3. @intuneric
    Chiar asta am si facut, am rasfoit alte “pagini” 🙂 neintrerupt chiar de la ora de cand ti-am scris mesajul precedent 🙂
    Si mi-a placut mult ce am gasit, in nici un caz nu esti “doar un tip” 🙂
    Astfel am citit despre V (si pentru acest capitol te apreciez cu atat mai mult), despre Grecia (si mi-a placut cum ai “gasit-o”), la State nu am avut curaj sa ma bag inca 🙂 si alte cateva maruntisuri 🙂 Deci parte din “detaliile” pe care le cautam le-am aflat deja 🙂 (ai inteles gresit, nu vroiam sa-ti aflu adresa ori nr de la pantof 🙂 )
    Multumesc pt primire! Pe Rudolf sper sa il cunosc in timp, lista mea de blogroll se mareste considerabil pe zi ce trece (doar trecandu-i acolo ii pot retine pe autorii minunati pe care ii gasesc in timp, altfel ii pierd din neglijenta 🙂 )
    Nu ma pot abtine sa nu intreb 🙂 (poate imi dai un link daca ai explicat deja) de unde numele blogului si pseudonimul? 🙂

  4. N-am un link pentru numele blogului, pentru ca explicatia era trecuta chiar in poza-header (de-atunci, Cronica a trecut prin mai multe teme grafice). Dar am sa-ti redau textul de-atunci, care contine si explicatia cocktail-ului (cat despre pseudonim, am sa-l lamuresc intr-o insemnare viitoare – atentie Hadasa! Se pregateste un material personal!):

    Cronica unei morti anuntate – putin ciudat, nu-i asa?

    Relax, n-a murit nimeni. Inca. Dar (acest “dar”, ce ne distruge pe toti, el ar trebui sa dispara mai intai) intr-o familie cu un bunic formidabil, insa diabetic, si cu doi parinti grozavi, si ei prinsi intr-o lupta surda immpotriva cancerelor secolului 21, sunt toate sansele ca asta sa se intample mult mai repede decat am fi dispusi sa acceptam.

    Pana nu demult, o zi traita era cel mai firesc lucru din lume. Undeva pe drum, insa, fiecare zi s-a transformat intr-un cocktail delicios si unic, ce trebuie savurat la maxim… Un amalgam de locuri ce trebuie descoperite, de oameni care vor sa fie cunoscuti, de experiente care se vor traite, de emotii ce trebuie exprimate… Un amestec de senzatii si culori ce trebuie impartasite tuturor – altfel se sting in uitare.

    Prin urmare, Cronica unei morti anuntate nu este despre moarte.

    Ci despre un cocktail mare si colorat, care trebuie savurat cu toata lumea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *