Povestea unei maşini albe

Unul dintre primele modele vândute la Bacău, printre puţinele care sunt în Iaşi şi singurul Sandero servisat de reprezentanţa Dacia din Paşcani.

Maşinuţa albă a intrat în familie cu cântec: dacă asupra mărcii şi modelului n-au fost multe ezitări (elementul determinant fiind faptul că se găsesc service-uri pentru ea pe toate drumurile), în privinţa culorii a ieşit un adevărat tărăboi: eu mi-o doream argintie [fixaţie pe care o proiectez asupra oricărei maşini aduse în discuţie, indiferent de context], M. n-avea nicio preferinţă declarată, criteriul ei fiind preţul cel mai mic, iar taică-miu… nu mai ştiu ce nu-i convenea; cert este că, dată fiind o experienţă a lui anterioară (familia a avut la un moment dat o Dacie Super Nova, cumpărată direct din fabrică; taică-miu ne-a sunat să ne întrebe ce culoarea să ia; eu i-am spus argintie, M. i-a zis albastră, iar el a venit acasă cu una verzulie), mă puteam aştepta la orice. Până la urmă, hotărâtor a fost argumentul preţului, astfel încât maşina a rămas albă, iar diferenţa de bani am direcţionat-o către nişte dotări de siguranţă suplimentare.
La fel, cu cântec, au fost primele şedinţe de condus la volanul unui Sandero pe benzină. Eu, proaspăt ieşit din şcoala de şoferi, unde o Skoda Fabia pe motorină mă ajutase să-mi depăşesc cele mai mari dileme ale existenţei de până atunci (respectiv care este logica în schimbarea vitezelor şi simultaneitatea asigurării în toate cele trei oglinzi retrovizoare), mă vedeam în situaţia de a urni din loc o maşină pe benzină. Am reuşit la a patra încercare şi, de bucurie, am ieşit din parcarea de vis-à-vis de bloc într-o voltă atât de largă, încât m-am oprit la o palmă de botul maşinii care venea de pe contrasens. L-am evitat cu stil pe nenea care cred că-şi văzuse viaţa în faţa ochilor, asemenea lui taică-miu pe scaunul din dreapta, apoi m-am oprit la semaforul din intersecţie. După ce taică-miu şi-a recăpătat pulsul, mi-a ţinut o lecţie extrem de detaliată despre extraordinara responsabilitate pe care o aveam în calitate de cap de coloană la semafor, după care… nimic. Am avut nevoie de încă 15 încercări pentru a porni iarăşi de pe loc. Vajnicul meu copilot făcea, bineînţeles, spume, dar nu-mi putea tulbura starea zen: pusesem avariile şi mă străduiam, relaxat şi zadarnic, să urnesc maşina. Cam aşa au decurs toate opririle de pe traseu, cu măcar 5-6 chei date pentru a pleca de pe loc. Spre fericirea mea, într-una dintre cele mai aglomerate intersecţii din oraş, am reuşit să nu mai opresc motorul. Profitând de moment, taică-miu a sărit peste nelipsita-până-atunci teorie despre responsabilitatea covârşitoare pe care şi-o asumă orice şofer în postura de cap de coloană şi mi-a făcut semn să merg înainte.
Eşti sigur?
Da, măi… Hai, nu mai pierde timpul, dă-i înainte, că imediat se schimbă culoarea.
Pe principiul ordinii de prioritate – marcaj, indicator, semafor, poliţist şi, mai presus de toate, taică-miu – i-am dat. Când am ajuns în mijlocul intersecţiei, s-a schimbat într-adevăr culoarea: pentru cei din laterale, sensul nostru de mers rămânând pe roşu. Imediat, din dreapta şi din stânga au început să curgă maşini şi taică-miu a început să se schimbe la faţă mai ceva ca girofarurile ambulanţei: când alb, când mov… Privită de sus, toată scena arăta ca într-un film cu Mr. Bean, dar până la urmă am răzbit nevătămaţi şi a ieşit din localitate. Unde n-au fost întâmplări ieşite din comun, în afară de obişnuitele start-stop-uri ratate şi acel incident în care taică-miu era să ne bage într-un tir – moment în care am tras pe dreapta (unde şi eram, de fapt, dar taică-miu a insistat să revenim la axul drumului, pe unde trecea nepăsător şi tirul), m-am dat jos şi m-am jurat că nu mai conduc în viaţa mea. Sau, cel puţin, nu cu el la volan… Promisiune pe care am încălcat-o cu prima ocazie, adică zece minute mai târziu, după ce m-am calmat, fiindcă trebuia să ajungem înapoi, acasă…
Asta se întâmpla la începutul lui octombrie 2008, la Bacău.
Drumul spre Iaşi a fost, cum altfel, cu cântec şi el. Dar un cântec monoton, ca un marş funebru. Tot drumul, pe european, am mers cu 70 la oră (coborând la 50 în localităţi), astfel încât am parcurs cei 120 de kilometri într-o veşnicie şi jumătate, timp mai mult decât suficient pentru mine să uit pornirea din rampă, de care am avut nevoie odată ajunşi la mătuşa mea, în Bucium. Ca în vechea zicală cu ţiganul înecat la mal, am oprit motorul în rampă, la zece metri de casa-destinaţie, n-am reuşit să mai plec şi a început iarăşi tărăboiul. Şi iarăşi i-am spus lui taică-miu că poate să ducă liniştit maşina înapoi la reprezentanţă, la Bacău, că eu nu mai urc la volan cât voi trăi. De plecat, omul a plecat; dar fără maşină şi nu acasă, ci în concediu – lăsându-mă să mă descurc singurel, într-un oraş numai un deal şi-o vale, cu o intersecţie infamă precum Podu Roş (pe care eu trebuia să o traversez de cel puţin două ori pe zi, ca să mă duc şi să mă întorc de la Agenţie).
Rezultatul?
Păi, să vedem: postarea aceasta (care înseamnă că maşinuţa dormitează bine-mersi în spatele blocului, sub pătura de zăpadă), 92.000 de kilometri la bord – un ritm de aproape 30.000 de kilometri parcurşi annual, cei mai mulţi în afara traseului obişnuit Iaşi-Bacău), nicio reparaţie în service, exceptând reviziile periodice şi o lampă-stop spartă de un vreun ameţit în parcare la Metro.
De departe, Sandero este una dintre cele mai bune investiţii pe care le-am făcut până acum şi chiar nu înţeleg de ce băieţii de la Dacia nu s-au folosit mai mult de acest model pentru dezvoltări ulterioare. Maşinuţa asta nu m-a dezamăgit niciodată, a mers pe oriunde am vrut, pe drumuri unde alte modele comparabile (Fiat Stilo, Renault Clio, Ford Fiesta) au avut dificultăţi şi – cel mai important pe o iarnă ca asta – a pornit mereu la prima cheie, indiferent că afară erau -28 de grade sau +40.
Am înţeles că se vrea un model Sandero 2012. Cum, deocamdată, se bate toba pentru Lodgy, mai vedem. Până atunci, însă, maşinuţa mea albă mai are multe de văzut prin ţară.

Comments

  1. Poate imi dai si mie un sfat despre cum sa fac in situatia urmatoare: desi am carnet de multi ani, am condus doar cateva sute de km, mai ales de cand m-am insurat, si de condus m-am culcat pe o ureche ca conduce doar nevasta, si in felul asta am uitat si ce stiam. Cum sa fac ca sa o iau de la capat, ai vreo idee?

    1. Cel mai simplu ar fi sa te duci, impreuna cu sotia ta, intr-o zona fara trafic, unde sa poti face manevre, ca sa-ti reamintesti. Daca, insa, crezi c-ai avea nevoie de niste remindere mai serioase, ai putea lua niste lectii cu un instructor, pe o masina-scoala (cum a facut M. in ultima luna – si ea n-a mai condus de 25 de ani).

  2. Mie imi plac masinile albe. Prima mea masina a fost alba, un Ford. Acum eu nu am masina, nu cred ca voi putea sa imi cumpar vreodata masina prea curand in Norvegia pt ca sunt extrordinar de scumpe, efectiv aproape dublu ca oriunde in alta parte, si nici sa importi din afara nu merita pt ca trebuie sa platesti inmatricularea si taxe de import aici asa ca pana la urma tot dublu ajungi sa o platesti. Se gasesc si ceva mai “accesibile” de mana a doua, dar zau daca imi vine sa dau 10 000 Euro pe o Toyota de mana a doua sau mai rau ! Pana la urma, cunoscandu-ma pe mine, am sa iau in leasing, pierzand si banii si nealegandu-ma nici cu nimic al meu. Efectiv tind sa fac asta mereu, parca mi-e frica si am mari ezitari re a deveni proprietar a ceva anume, a avea raspunderea proprietatii.

    1. Eu zic ca un leasing ar fi o idee buna. Si eu am vrut sa-mi schimb masina in 2011, tot cu un Sandero (Stepway). Dar am renuntat cand am vazut pretul 9.200 EUR – adica exact atat cat m-a costat in 2008…

  3. Tentativa de condus a tinut la mine fix doua sedinte cu instructorul. Cred ca si acum are cosmaruri cand isi aduce aminte cum l-am lasat in intersectia de la Unirii, urland sa ma intorc la volan, in plin trafic…

    1. Elevii sunt asa cum sunt. In afara de bunul simt elementar, nu prea ai ce sa le ceri la inceput… Insa abilitatile pedagogice ale instructorului sunt esentiale. Si eu eram cam stresat, la inceput, de instructorul meu; dar am incercat sa vad lucrurile si din punctul lui de vedere si am reusit sa ne intelegem. Acum, de fiecare data cand vad o masina-scoala claxonata (pe buna dreptate, fiindca instructorul i-a spus celui/celei de la volan sa se bage in fix acel loc unde incurca traficul maxim, sporind astfel, nejustificat, presiunea pe capul bietului invatacel), ii multumesc omului ca m-a invatat sa am perceptia locului meu printre toti ceilalti participanti la trafic.

  4. Povestirile cu tatal tau imi aduc aminte de inceputurile mele in ale soferiei (tot asa un copilot am avut si eu). Intre timp insa m-am lasat de condus masini (din muuuuulte motive), spre deosebire de tine care ai adus Sandero aproape de suta de mii de km. 🙂

  5. Pe mine, sofatul a ajuns sa ma relaxeze. Mai demult, cand imi permitea serviciul (si benzina era mult mai ieftina), ieseam aiurea prin jurul Iasului, sa conduc numai de dragul de a o face.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *