Printre străini

untitledCondiţia lui V. s-a deteriorat vizibil. Într-atât de mult, încât căminul din orăşelul de munte nu-i mai poate oferi condiţiile de care are nevoie. În consecinţă, micul corp medical de acolo a hotărât transferul lui V. la secţia de psihiatrie a Spitalului Judeţean Bacău, pentru monitorizare atentă şi tratament specializat (pentru situaţia lui curentă).

Dacă n-aş avea amintiri încă proaspete şi dintre cele mai dureroase cu numitul spital, aş fi răsuflat poate uşurat că mutarea lui V., dintr-un centru de internare cu minime dotări medicale într-un centru de tratament de mai mare anvergură, este un lucru bun. Din păcate, însă, V. necesită atenţie aproape permanentă, astfel încât, cu cât mediul în care este plasat V. este mai complex şi mai… public, cu atât nivelul de atenţie pe care el îl va primi este mai redus.

Aplicând relaţia de inversă proporţionalitate la sistemul sanitar românesc, rezultatul este unul de-a dreptul înfricoşător. Pentru un neavizat, secţia de psihiatrie de la Bacău aduce izbitor cu un lagăr. Chiar şi O., cu pregătirea ei medicală şi experienţa îndelungată prin spitalele din Moldova întreaga, a fost doborâtă de imaginea lui V. ţintuit la pat în nişte condiţii mizere, ieşind din salon răvăşită de lacrimi.

Pentru taică-miu, şocul a fost cumplit. După doi ani de chinuri cu M. prin spitale de zi, secţii de oncologie sau de urgenţă, să-l ştie pe V. neputincios într-un asemenea mediu a fost aproape insuportabil. Dar sunt sigur că şi mai greu de îndurat a fost să-şi recunoască propria lui neputinţă.

De o bună bucată de timp, V. este parte a unui sistem pe care niciunul dintre eforturile noastre [mergând de la devotamentul complet al familiei pentru cel aflat în suferinţă, până la inerentele atenţii şpăgi, singurele capabile să mai readucă puţină umanitate în privirile unui personal medical altfel incapabil de reacţie, abrutizat de munca viaţa într-un mediu de lucru ostil] nu-l mai poate influenţa foarte mult. Soarta lui depinde de nişte verdicte medicale (diagnostic + tratament), care, oricât de corect întemeiate şi gândite strict în interesul pacientului (şi nu întru comoditatea personalului medical) ar fi, se izbesc de sărăcia la limita subzistenţei a unităţilor medicale din România. Pe scurt, V. este (aproape) singur printre străini.

În aceste condiţii, singura noastră şansă este să ne bucurăm de îmbunătăţirile infime care apar în starea lui V. (dacă a fi mutat dintr-un salon aglomerat, de teama unui pacient violent, într-un altul supraaglomerat, în care stau şi câte două persoane în acelaşi pat, poate fi considerat o îmbunătăţire) şi să sperăm că mintea lui, nedrept pedepsită în copilărie, iar acum zdruncinată de medicamente şi sedative, va găsi putere să-şi revină îndeajuns ca V. să se poată întoarce la căminul său [şi el o anticameră a unui sistem colapsat, dar cel mai mic dintre două rele].

În ciuda oricărui ton optimist, drama se desfăşoară inexorabil către un climax dureros, căci pare că boala însăşi s-a întors necruţătoare asupra lui V., amarnic cadou pentru un băiat de 25 de ani împliniţi peste vară…

Comments

  1. Pai ce boala are si ce scrie pe Internet despre ea ? Ca majoritatea bolilor psihiatrice nu sunt chiar asa de necrutatoare, adica anorexia sa fie cea mai grava si posibil fatala dintre ele, cu maladia bipolara poate pe locul 2, (dar asta mai mult din cauza de risc de suicid sau de intrat in situatii in care sa fii rapit de mafioti si ucis de ei, dar sansele pt ca o persoana cu retard mintal autentic, nu asa de limita, sa fie lasat de capul lui ca sa pateasca asa ceva sau chiar sa ii dea prin cap sau sa fie motivat pt asa ceva ar fi deosebit de reduse). Adica prognosticul bolilor psihiatrice nu e de loc asa de rau, mai dificil poate e ca oamenii care au maladii psihiatrice sa aiba pe cineva care sa urmareasca pacientii pe masura ce devin adulti, si incep sa acumuleze factori de risc din astia legate de stil de viata mai putin sanatos decat media, si uneori legat de complicatiile unor medicamente mai putin udicios prescrise, sau, mai bine zis, mai putin judicios urmarite dupa ce au fost prescrise, dar in rest, ce o fi asa de necrutator, nu pot sa-mi dau seama, decat poate daca exista o alta maladie concomitenta cu prognostic asa mai fulminant sau deosebit de grav, gen anumite tipuri de cancer, sau o boala cardiaca mai severa din cauza de anumite malformatii inoperabile si insuficient acardiaca progresiva si ireversibila, sau chestii de gen insuficienta renala, sau o boala genetica gen fibroza chistica cu prognoza de viata cam 30 de ani, sau poate inca vreo cateva chestii asa ff extraordinar de rare, dar altfel, ce naiba o fi asa de inexorabil ? Adica bolile psihiatrice in sine nu cauzeaza de obicei deces si nici macar suferinta asa extraordinara, de ex dureri imense, plus in zilele noastre nu mai sunt arsi pe rug. Macar daca stii despre ce e vorba, macar asa in mare la nivel de om cu Bac, sa stii ce sa intrebi pe medicul curant de familie sau chiar pe psihiatru, daca o exista vreunul acolo unde e acum fratele tau. Ca totusi nu e stiinta de nivel de rachete supersonice, e mai mult asa o chestie de rationament logic,si de renuntat la diverse sentimente de anxietate inutile, (inutile pacientului, adica, asa desigur rudele au voie sa fie cat de anxioase doresc, desi e preferabil sa nu fie, ca efectiv nu le ajuta nici pe ele, nici pe ruda lor care ar putea avea o afectiune psihiatrica).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *