Prometheus (2012)

I can’t tell you what it’s made of, but I can tell you it’s hollow.
Sunt un fan Alien [chiar dacă background-ul meu – un puşti care, prima dată când a văzut filmul, nu ştia cum să strângă mai tare din ochi, ca fioroasele creaturi să dispară – pare să infirme acest lucru], Gladiator este filmul meu preferat, iar Thelma & Louise, Black Hawk Down, Kingdom of Heaven, A Good Year, Body of Lies şi Robin Hood sunt filme pe care le-am urmărit cu plăcere.

În consecinţă, o producţie care marchează revenirea la originile sci-fi ale regizorului Ridley Scott (cel ce semnează toate titlurile de mai sus) nu putea decât să-mi suscite interesul. Iar când povestea însăşi propune o căutare a originilor umanităţii, un film ca Prometheus devine un must see.
Aşadar, în anul 2089, doi cercetători şi o echipă de cercetare sunt trimişi în spaţiu, la bordul navei Prometheus, să exploreze îndepărtata planetă LV-223, unde cred că vor găsi răspunsuri despre originea speciei umane. Din echipaj fac parte şi robotul David (un fel de Data din Star Trek) – a cărui sarcină principală pare a fi descifrarea limbajelor extraterestre, împreună cu Meredith Vickers – reprezentanta Weyland Corporation, sursa de finanţare a misiunii.
Odată ajunşi pe suprafaţa planetei, cercetătorii descoperă că secretul apariţiei omului pe Pământ vine la pachet cu însăşi distrugerea speciei umane. În acelaşi timp, adevăratul scop al misiunii devine clar – Peter Weyland, CEO al corporaţiei cu acelaşi nume, caută răspunsul privind prelungirea vieţii, sau chiar nemurirea.
Prometheus a fost perceput de public drept un precursor al întâmplărilor din Alien, în timp ce producătorii au admis elementele de legătură, dar au încercat să evidenţieze caracterul de sine-stătător al noii poveşti. Şi, zic eu, cea din urmă este perspectiva corectă de vizionare a filmului.
De la bun început, Prometheus impresionează cu o imagistică uluitoare şi cred că demult n-am mai văzut un film cu decoruri atât de laborioase. Apoi îl cunoaştem pe David, a cărui prezenţă stranie duce imediat cu gândul la HAL 9000 din magistrala Odisee spaţială 2001 a clasicilor Stanley Kubrick şi Arthur C. Clarke. Urmează marea întrebare a oamenilor, Cine suntem noi?, incursiunea pe planetă adânceşte şi mai mult dilema primilor oameni, iar descoperirea de către David a hărţii universului (din punctul meu de vedere, cea mai reuşită scenă din film) stabileşte definitiv complexitatea unei lumi în care omul este doar o componentă minusculă.
Apoi filmul se rupe.
Prometheus este un thriller sci-fi cu inserţii horror, prin urmare ni se vâră pe gât (la propriu) nişte lipitori ciudate. Personajul cel mai puţin implicat în investigaţiile de pe planetă – căpitanul/navigatorul navei, Janek (Idris Elba) – desluşeşte în câteva clipe adevărata natură a sitului. Un membru al echipajului se transformă în zombi, dar apariţia şi, ulterior, moartea lui nu afectează cu nimic firul narativ. Personajul principal feminin devine gazda unui parazit, ce este eliminat printr-o brutală operaţie pe viu, după care pacienta se ridică şi pleacă pe propriile picioare, doar pentru ca în restul filmului să se poticnească din cauza rănilor. Iar în final, după bătălia cu o stea de mare turbată, dintr-un cadavru apare o creatură asemănătoare cu Alien-ul consacrat în pelicula din 1979.
Mai mult, pista Peter Weyland şi căutarea nemuririi se dovedeşte o fundătură. Weyland (Guy Ritchie sub o tonă de proteze şi machiaje – nu înţeleg de ce n-au apelat la bătrân în carne şi oase) are parte de acelaşi sfârşit violent şi irelevant ca al altor membri din echipaj, fără să conteze că el era tatăl impenetrabilei Vickers (Charlize Theron – Young Adult) şi fără să lămurească adevăratul motiv al prezenţei lui David – inteligenţă artificială care acţionează din proprie voinţă… Intrigantă la început, prezenţa lui Weyland pe navă nu schimbă cu nimic cursul evenimentelor.
După un început migălos şi interesant, demn de o epopee spaţială, Prometheus se transformă într-un ghiveci de elemente sci-fi mai mult sau mai puţin cool. Singurii care menţin cât de cât echilibrul sunt cercetătoarea Elizabeth Shaw şi androidul David, foarte bine interpretaţi de Noomi Rapace (Sherlock Holmes: A Game of Shadows) şi Michael Fassbender (Haywire, Shame) – dar şi personajele lor ar fi meritat un background mai elaborat. Parcă, dintr-odată, filmul n-a mai avut răbdare cu povestea pe care el însuşi a decis să ne-o spună.
În concluzie, Prometheus este o formă deosebit de atent lucrată (chiar dacă tehnica 3D nu îmbogăţeşte cu nimic experienţa spectatorului), dar lipsită de un conţinut pe măsură. În cuvintele geologului Fifield, întrebat despre structura extraterestră găsită pe LV-223, I can’t tell you what it’s made of, but I can tell you it’s hollow.

Comments

  1. NU pot sa te iert ca nu ai mentionat Blade Runner (1982) in lista filmelor regizate de Sir Ridley Scott. Hai ca Duelistii (1977) nu era SF. Si totusi David NU e de nivel de HAL decat poate asa datorita efortului URIAS al d-lui Fassbender, dar nu ca personaj creat de scenariu/poveste in acest film.

    Filmul e o porcarie, (in afara de panorama imagistica de la inceput + cateva imagini de peisaje similare), inteleg ca respectul pe care il ai (il avem cu totii) fata de acest regizor/producator te-a determinat sa scrii o cronica atat de lunga si politicoasa, dar zau daca acest film, care pare bun efectiv doar poate pt promo pt vandut seria Alien + Blade Runner + poate alte cateva din alea vechi regizate de Sir Ridley Scott in editii noi Blue Ray, merita efortul asta din partea ta.

    1. Ai luat filmul asta prea personal. N-am incercat decat sa fac o comparatie intre plusurile si minusurile acestui film, tocmai ca sa scot in evidenta “the breaking point”.

      Din punctul meu de vedere, “Prometheus” e un stand-alone, care poate exista foarte bine si fara precedentul numit “Alien”.

      P.S. Daca-ti vine sa crezi, inca n-am vazut “Blade Runner” (nici macar cand a rulat la Pro TV).

    2. Pai l-am luat “personal” tocmai din cauza filmelor Duelistii si Blade Runner, niste filme care pe mine cred ca m-au marcat destul de semnificativ in viata, mai ales Blade Runner, (pe care il consider efectiv probabil singurul film modern contemporan demn de a fi considerat urmas de tip “fiu natural” al filmului Metropolis regizat de dl Fritz Lang in 1927, desi nu de aia m-a marcat pe mine personal, ci cred ca pt ca efectiv m-am identificat la nivel cat se poate de personal profund cu personajul Rachel), mult mai mult decat seria Alien, (care si aia a fost super original misto, dar “doar” ca SF-horror-actiune exploatator de anxietati pe care le consider oarecum mai “superficiale”), si chiar si mai mult decat filmul Thelma & Louise, in care l-am vazut prima oara pe ecran pe dl Brad Pitt si mi-am zis in gand, (ca aveam deja aproape vreo 13 ani pe atunci), “asta va ajunge departe”.

      P.S. Pt vizionarea contemporana cu succes a filmului Blade Runner, as tinde sa recomand un ecran de minim 110 cm diagonala si surround sound si intuneric in jur, intr-o incapere special amenajata pt vizionare de filme, preferabil si cu usi capitonate plus fotolii confortabile, NU pe calculator.

    3. Filmul Duelistii din 1977 a fost primul film de lung metraj de fictiune pt marele ecran regizat de Sir Ridley Scott, care avea pe atunci 39-40 de ani, si pt care a castigat premiul pt Cel mai bun Debut la Festivalul international de film de la Cannes. In el apar d-nii Keith Carradine (27 de ani la vremea aia) si Harvey Keitel (37 de ani la vremea aia) intr-o poveste situata in regiunile Franta si Germania de nord de pe vremea imediat precursoare razboaielor napoleonice (cca 1800-1801), bazata pe o povestire scrisa de dl Joseph Conrad, nascut Jozef Teodor Konrad Korzeniowski, de origine poloneza din regiunea de azi Ucraina, care a invatat lb engleza abia dupa 16 ani, si nu a vorbit-o fluent decat pe la vreo 26 de ani, insa a devenit unul din cei mai importanti romancieri de lb engleza, considerat un maestru stilist in lb engleza in scris, (de nivel aproape ca dl Flaubert in lb franceza), care a scris in general pe teme romantice insa precursor al modernismului, care a scris despre teme de conflict uman in general de interes masculin cum ar fi datoria si onoarea, multe din ele bazate pe teme nautice.

      Alte ecranizari destul de larg cunoscute bazate pe scrierile d-lui Conrad, (care a avut mai multe texte ecranizate), sunt si:

      a) Lordul Jim, care apare in 2 versiuni, una timpurie muta din 1925 regizata de dl Victor Fleming, (cel care a mai regizat ulterior si filmele Pe aripile vantului si Vrajitorul din Oz), si alta mai “recenta” din 1965, in care in rolul personajului titular apare dl Peter O'Toole.

      b) Apocalypse Now, care SPER ca nu mai trebuie prezentat, (1979, r dl Francis Ford Coppola), bazat pe povestea d-lui Joseph Conrad numita Inima Intunecata (de fapt mai corect ar fi poate Inima Intunericului)

    4. …cred ca si mai corect tradus ar fi Inima Intunecimii (ca efectiv cuvantul Intuneric mie mi se pare ca are nuante oarecum feminine, chiar si in lb engleza, Darkness…dar astea sunt mofturi personale, desigur, nu e ceva politic “discriminatoriu” anti- persoane de sex feminin + desigur nu are nimic de a face cu ID-ul autorului acestui blog !)

    5. P.S. Unul din romanele ff populare ale d-lui Joseph Conrad despre care chiar am cautat sa vad daca a fost si el ecranizat, si care aflu ca NU a apucat sa fie ecranizat pt marele ecran, (desi a existat o ecranizare co-productie international pt TV, cu dl Colin Firth printre altii, desi nu in rolul titular), este romanul Nostromo, scris in 1904, (despre care tocmai am citit de pe wikipedia ca dl Francis Scott Fitzgerald a spus, “as fi vrut ca eu personal sa fi scris aceasta carte decat oricare din celelalte carti ale mele”), personajul Nostromo fiind un fel de aventurier italian (cuvantul nostromo in lb italiana insemnand si fie un fel de marinar “generic” in general anonim d epe un vapor cu multi marinari, caruia ii spui nostromo doar pt ca nu stii cum il cheama, fie un fel de marinar “necalificat” fara licenta specifica de marinar care lucreza ca supraveghetor de alti marinari necalificati de pe vapoare, dar posibil insemnand si un fel de contractie a expresiei “omul nostru”/”our man”/”nostro uomo”), povestea intamplandu-se intr-o tara fictiva din America Latina numita Costaguana si invartindu-se in jurul exploatarii unor mine de argint, cu Nostromo fiind un fel de “mediator” intre populatia locala mereu pe cale de a se revolta si exploatatorii capitalisti “vestici imperialisti” ai minelor si industriei argintului, el insusi avand conflicte proprii intre a functiona inevitabil necesar corupt insa aspirand la justete si competenta, si avand un sfarsit tragic, fiind impuscat efectiv din greseala de tatal logodnicei lui, de meserie paznic de far, care crede momentan ca Nostromo era un hot raufacator in loc de un paznic/supraveghetor pe acolo prin jurul minei respective de argint de pe insula Isabela cea Mare din Costaguana.

      Se pare ca in 1991, dl Steven Spielberg a vrut sa produca un film si tocmai se pregateau de inceput filmare, cand regizorul ales pt acest proiect cu adevarat palpitant, dl David Lean, (cel al filmelor Podul de pe raul Kwai, Lawrence of Arabia, Dr Zhivago, etc), din pacate a decedat. In acel film, care nu a fost sa fie, se pare ca se pregateau sa apara pe atunci d-nii Marlon Brando (care tocmai implinise numai 67 de ani pe atunci, si tocmai se afla sub stressul crimei recente in care fusesera implicati copii lui, Cheyenne, de 20 de ani, si Christian, de 32 de ani, la momentul uciderii logodnicului d-rei Cheyenne in 1990), Dennis Quaid (recent implinind 37 de ani), Christopher Lambert (34 de ani), Peter O'Toole (58 de ani), Paul Scofield (69), si d-na Isabella Rossellini (inca 38 de ani la acea vreme)!

    6. LOL ! Sorry ! Asta NU a vrut sa fie un fel de promo pt ca dl Basescu sa mearga la Bruxelles in loc de dl Ponta, (desi sincer zic, ca dintre astia 2, am impresia ca ar fi preferabil sa merga dl Basescu, insa NUMAI daca urmeaza indicatiile mele oferite in mod generos si altruist pe gratis recent pe blogurile lui Mircea Vladut si al Andreei Iulia Toma, altfel degeaba se duce !)

  2. L-am vazut :D. Am ras de m-am cracanat, cum n-am mai ras de mult. Intai ca e foarte previzibil. Apoi ca pare sa fie un amalgam de elemente ce au fost fortate intr-o poveste. Ca si cum ar fi facuta din resturi si fara imaginatie.
    Ce mi-a placut insa este ca in sfarsit (YAY!!!) au folosit celelalte decoruri ale lui Giger. De ambele dati cand am fost la Alien Museum-ul lui Giger m-am lamentat zgomotos ca n-au folosit si cealalta rasa extraterestra si celelalte decoruri ale tipului. Scena in care extraterestul rau si urat se aseaza pe tron si ii apare panoul ala de comanda ca un tun in fata este INDENTICA cu macheta lui Giger si, ce sa zic, mi-a placut mult. De fapt extrem de multe elemente sunt preluate identic din machetele nefolosite anterior in Alien. Mereu m-am gandit ca-i o irosire ca nu le-au folosit si pe restul. Acum mi se pare invers: ca au irosit asa potential pe un film cam de categorie B. Uite de chestiile asta a lui Giger zic:
    Nava -> http://www.tumblr.com/tagged/h.r.-giger
    Tabloul de comanda (Space Jokey) :http://latimesherocomplex.files.wordpress.com/2011/07/1978-b-380-pilot-im-cockpit001.jpg
    Oricum pentru imagini mi-a placut. Povestea e saracuta rau…

  3. Pingback: Lucky Number Seven

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *