Promisiune către copilul meu

pinky_promiseCând voi avea un copil, mă voi strădui să-l sprijin din toate puterile mele. Mi-ar plăcea să ia întotdeauna deciziile cele mai bune, dar, pentru că asta sună mai mult a idealism şi mai puţin a realitate, voi încerca să-l ajut măcar să evite greşelile pe care le-am făcut eu.

De asemenea, voi încerca să nu cad în păcatul ideilor preconcepute ale părinţilor care ştiu că destinul odraslelor lor este să ajungă medici, artişti, fotbalişti sau academicieni – doar pentru că şi ei, la un moment dat, au avut asemenea visuri. Doar pentru că am nişte valenţe de scriitor blogger, nu înseamnă că sigur copilul meu va ajunge al doilea Sadoveanu sau, mai rău, al doilea Cărtărescu al literaturii române…

Totuşi, două lucruri voi încerca să-i insuflu: dragostea pentru mişcare, pentru sport – nu de performanţă, ci doar cât să îndeplinească vechiul dicton mens sana in corpore sano – şi dorinţa de a-şi deschide mereu orizonturile, de a vedea locuri noi şi de a cunoaşte oameni noi.

În ideea că, la un moment dat, va avea posibilitatea să plece din România definitiv şi să ajungă astfel pe nişte meleaguri mai civilizate, unde individul este respectat, unde munca are valoare şi unde oamenii ştiu să dea bineţe, nu să te înjure dacă le vorbeşti politicos.

În acest moment, cel puţin, aşa văd eu că viaţa mea ar căpăta cu adevărat un sens. De câţiva ani buni muncesc şi-mi mănânc sufletul cu problemele altora, strâng bani, îi folosesc ca să-mi încropesc şi eu o casă a mea, ori ca să văd lumea – dar astea sunt doar nişte etape, nişte puncte de experienţă acumulate pentru a fi folosite mai târziu…

Vă întrebaţi probabil de unde răbufnirea asta. Foarte simplu: din stradă. Mai bine zis, de pe bulevardul care străbate cartierul în care locuiesc, unde, azi-dimineaţă, un şofer s-a apucat din senin să mă şicaneze în trafic, pornind prin a mă bloca pe linia de tramvai unde ajunsesem pentru că depăşisem o altă maşină, oprită aiurea în drum – şi sfârşind mă împiedica să fac stânga în intersecţia cu strada ce duce în spatele blocului meu. Probabil vrând să se umfle-n pene cu scamatoriile lui, omul a oprit zece metri mai încolo, într-o staţie de autobuz (doar nu vă închipuiaţi că într-o parcare sau într-o zonă reglementată corespunzător). M-am apropiat, am coborât geamul şi l-am întrebat doar atât: Bună ziua, nu vă supăraţi, v-am făcut ceva? V-am deranjat cu ceva de mă obligaţi să fac manevrele cele mai aiurea ca să evit vreun accident pe stradă? În replică, omul a deschis portiera şi a început să mă înjure ca la uşa cortului.

Prin urmare, gustul amar al vieţii într-o ţară precum România trebuie să conteze pentru ceva mai mult decât traiul (fie el şi mai îndestulat) în mocirla asta.

Comments

    1. Intr-o vreme ma aprindeam si eu foarte repede. Dar mi-am dat seama ca era, oricum, degeaba. Asa, macar imi menajez neuronii.

  1. Copilul tau va fi norocos! va avea un tata care n-o sa-i ceara sa-i implineasca visele si nici sa-si inchida viitorul fiindca are “datorii fata de parinti”.Dar de badaranie, aroganta si tupeu nu-l poti ferii, trebuie doar sa-l calesti pentru asta.Si eu imi sfatuies fiul sa plece, cred ca i-ar fi mai bine intr-o tara cu un alt grad de civilizatie, dar el se incapataneaza sa ramana si sa se enerveze aici.Nu-l inteleg dar nici nu vreau sa-l influientez.In locul lui eu eram demult plecata!

  2. Of, daca nu as fi trait in Bucuresti nu as fi crezut faza asta. Eu am vazut o faza in trafic care m-a oripilat: un barbat s-a dat jos in trafic si a inceput sa loveasca cu picioarele masina unei femei, pt ca vezi doamne nu-i daduse prioritate cand trebuia. Iar vara-mii i-a smuls unul oglinda tot din razbunare.
    Cred ca e mai bine pt mine ca nu am luat permisul, m-as enerva cu toti meltenii.
    Chiar imi pare rau ca ai trecut prin asta, sper sa ai parte de mai multe intamplari bune ca sa treci peste ea.

    1. Stai linistita, ca sunt mai mult decat calit cu traficul din Romania. Iar incidentul de azi nu se compara cu altele prin care-am trecut… Cu tiristi beti, cu flegme, bate si amenintari in plina strada… Nu m-au frapat atat injuraturile, cat faptul ca asa a inteles omul sa raspunda la un salut. I-am zis, totusi, “Buna ziua!”…

  3. Dupa parerea mea sincera, cred ca ai devenit utopic in momentul in care ai scris ca vei incerca, ca parinte, desigur ff bine intentionat plus chiar super-constiincios si matur, sa impiedici copilul tau sa faca greselile pe care le-ai facut tu.

    1. Eu in Bucuresti am circulat in scop de drumuri personale sau simpla naveta catre si de la serviciu numai cu transportul in comun sau cu taxiul. Efectiv nu inteleg lumea care chiar sincer doreste sa conduca masini in Bucuresti daca acest condus nu face parte din jobul lor, pt ca nu este de loc o convenienta, ba chiar dimpotriva…plus chiar daca ai avea de condus pe cineva ff important pt tine asa ca sofer personal al lui sau al ei, mai bine le dai bani de taxi decat sa ii conduci tu undeva.

      1. In legatura cu incurajarea copilului tau sa plece definitiv, nu doar in scopuri asa educative sau de business momentan din Romania…drept sa spun, ca copil efectiv incurajat destul de puternic eu insumi de catre parintii mei sa plec definitiv din Romania, si nu in mod punitiv, ci efectiv pt ca-mi doreau binele si sperau chiar sincer ca unii straini mai inalt luminati social educativ s-or pricepe sa ma ocroteasca si chiar poate sa ma iubeasca mai bine decat semenii mei concetateni romani…pot sa zic ca astea sunt intr-adevar decizii parentale luate asa la un nivel efectiv chiar conflictual sfasietor personal, cu multiple dubii dupa aia de daca s-a luat o decizie corecta, cu copilul uneori si el posibil simtindu-se vinovat de a nu cauza suferinta parintilor sau a dori uneori de a cauza suferinta parintilor…e ceva ff complicat si eu sper sincer ca tu nu vei avea nevoie peste ani si ani sa iti indemni copilul tau catre asa ceva, mai ales intr-o economie globala cu ff multi business-travellers autentici, cand el poate va avea oportunitatea doar de a calatori in scop educativ si de business/profesional, si abia mai tarziu, pe la maturitate sa isi aleaga el insusi unde sa ii fie casa lui si numai a lui, casa lui personala, deoarece acest fel de decizii de a construi case se iau MULT mai natural si mai bine la o varsta adulta matura, adica in vremurile noastre + viitorii cca 20-30 de ani probabil DUPA varsta de 38 de ani, cand efectiv ai maj uneltelor (inclusiv de cunoastere si experienta) necesare pt a lua o asemenea decizie chiar importanta pt viata oricarui om…si efectiv vorbesc dintr-un punct de vedere ff contemporan, nu din vreo intelepciune de experienta deosebit de traditionala, pe care eu personal de altfel nici nu o posed.

        1. P.S. Probabil chiar indiferent de daca e baiat sau fata, varsta PESTE 36-38 de ani ramane de maturitate adulta medie mai contemporana, desi unii s-or maturiza real mai devreme, desi altii niciodata, desi bunicii si mai ales strabunicii nostri erau precis adulti maturi la cca 24-26 de ani, nu mai tarziu…dar efectiv vremurile s-au schimbat uluitor in ultimele 2 generatii, cu adevarat uluitor si recunoscut ca atare de mai multi, chiar oameni seriosi, nu doar asa de mine caruia mai tot i se pare cam uluitor de raman cu gura cascata ca vitelul la poarta noua din 2 in 2 zile de cand ma stiu.

    2. Utopic? De ce?…

      Voi incerca – asta nu inseamna ca voi reusi. Pentru o anumita perioada din viata lor, parintii si copiii sunt codati genetic sa fie in conflict pe anumite niveluri. Atunci cand voi reusi, ma voi bucura, atunci cand voi esua, voi incerca sa fiu alaturi de el ca sa invete din greseli.

      Asta e cel mai mare beneficiu al copilariei: libertatea de a gresi.

      1. E vorba desigur si de genetica, dar chiar si dincolo de asta, exista si aceasta aspiratie a parintilor de a-si ocroti copii, de a proiecta idealurile lor asupra lor…e ceva ff dificil de controlat chiar de catre cei mai inteligenti si echilibrati oameni. Si scrie si in carti vechi, considerate “sfinte” despre pacatele parintilor transferandu-se asupra copiilor lor, ca o posibila “pedeapsa”, desi desigur ca “dracul nu e chiar asa de negru”, si desigur ca omul trebuie sa lupte cat poate impotriva statisticilor, chiar si a memei Natura, desi sansele de reusita sunt destul de slabe, omul nu trebuie sa-si piarda speranta. Copii in general se pare chiar ca tind sa repete greselile parintilor lor, chiar si fara sa vrea, chiar si dincolo de genetica, dincolo de cele mai echilibrate si experte sfaturi parentale, chiar si daca sunt despartiti de parinti in perioade formative, cum faceau aristocratii englezi de-si trimiteau copiii de la 8 ani la scoli de tip internat, chiar si prin alte metode educative, etc. Totodata desigur ca un parinte doreste ca copilului lui sa-i fie macar la fel de bine daca nu mai bine decat lui, dar in nici un caz mai rau, si uneori, in anumite conditii istorice asta e imposibil, chiar daca se schimba si geografia, intr-un ultim efort asa de nivel de sacrificiu si supravietuire. Desigur, exagerez si ma gandesc la cazuri mai extreme, nu e ceva aplicabil majoritatii copiilor din Romania care vor fi nascuti acum unor parinti din generatia noastra, si care eu cred sincer destul de puternic ca intr-adevar o vor duce mai bine decat generatia curenta nascuta prin preajma revolutiei, desi nu stiu desigur sa “ghicesc” viitorul, dar efectiv cred sincer ca asa va fi, si asta mi se pare o prognoza destul de realista, nu doar un optimism fals sau naiv ff superficial (catre care eu am uneori tendinta !)

        Dar DESIGUR ca trebuie sa incerci. Orice parinte trebuie sa incerce sa isi echipeze copilul cu toate uneltele necesare pt a reusi, plus si sa educe copilul sa stie si el, la randul lui, cand creste dincolo de 14 ani sa stie cum sa continue si el sa isi acumuleze cunostinte si unelte pt a deveni un om complet si optim functional, cf firea, temperamentul si inclinatiilor acelui copil unic individual. Desigur ca unii o vor face la un nivel mai “rational” intelectual planificat, altii mai la nivel spontan de improvizatie, majoritatea probabil cu o combinatie de acest fel de metode. Si realitatea mai “obiectiva” e ca majoritatea copiilor vor fi oameni buni, la fel cum si majoritatea oamenilor, desi nu se prea vede din pozitia de participant la trafic auto in Bucuresti, sunt totusi oameni buni atata cat pot ei in conditiile date, desi a fi om “bun” sau “rau” nu e, cred eu, neparat corelat cu a fi lipsit de perioade de suferinta destul de dificil de suportat, in ciuda promisiunilor si invatamintelor BOR, ale altor “sfatuitori” sau “educatori” comportamentali de oameni, inclusiv si manageri in diverse servicii in zilele noastre (!), etc.

        1. P.S. NU a fost intentia mea de a-ti taia elanul sau de a dori sa demoralizez, absolut de loc, plus e si ff realist posibil ca eu sa comentez zilele astea dintr-o perspectiva personala oarecum mai pesimista decat de obicei, plus NU trebuie niciodata sa se ia nimeni dupa ce zic altii, mai ales total straini, (chiar si oameni cu prestanta si autoritate morala + competenta relativ justificata si credibila, nu mai vorbim de mine, care sincer spun ca sunt incompetent pe atatea planuri chiar si de existenta umana simpla, plus relativ lipsit de experienta de viata, deoarece am planat destul de superficial asupra a destule fara a fi nici macar tentat de a le examina sau trai mai indeaproape !), fara o doza deosebit de mare de scepticism destul de critic.

  4. Sper sa-ti implinesti mai intai visele tale. Dorintele, telurile, macar o parte din ele
    Asa vei avea taria sa dai mai departe copilului tau – in primul rand liniste si dragoste.
    Incearca sa ignori badaranii
    Stiu ca e greu

  5. Badarani sint peste tot. Densitatea poate difera:)
    Pun o intrebare pur teoretica, daca toata lumea nebadarana isi incurajeaza copiii sa plece ce se va intimpla cu cei (badarani sau nu) ramasi in urma?
    Nu zic ca e responsabilitatea ta, fiecare e liber sa se miste in orice directie pe tabla de sah, e doar o nelamurire demografica…

  6. Ei, dacă e să înșirăm motivele pentru care copiilor noștri le-ar fi mai bine în altă țară… nu ne-ajunge nici timpul, nici spațiul – deși ai zice că lumea virtuală e nelimitată.

    Uite, sincer… eu încerc să îl învăț pe Puști să fie un om bun, aici, în jungla asta. Să nu lovească dacă e lovit, să nu trateze lucrurile gen – eu sunt bun, tu ești rău, etc. Nu știu unde-l va purta viața dar… și dacă e să plece, și dacă e să rămână, eu tot același fel de om vreau să fie. Onest. Încrezător. Cu aripile visurilor dincolo de cer. Îmi doresc doar să fie un spirit liber. Și atunci știu că va răzbate, și aici și altundeva.

    Bădărani există. Peste tot. Și nu-i altă care decât jonglarea printre ei.

    1. In mod realist, mi-am formulat parerea citind diverse chestii pe Internet dar si in mass-media internationala de hartie de calitate totusi OK, ca copiilor de imigranti de generatia 1 nu le e prea bine asa la nivel statistic mai larg urmarit de la ultimul sfert al sec 20 incoace…desi, desigur, exista si povesti speciale si semnificative de succes masiv la nivel de grup pe cateva regiuni specifice si timpuri istorice specifice si grupuri culturale specifice urmarind pe ultimii cca 150 de ani de istorie emigrationista/imigrationista relativ mai “moderna” la nivel global.

  7. Daca stau sa ma gandesc, nu stiu daca as vrea neaparat ca viitorul meu copil sa plece din Romania. Eu inca sper ca se poate trai civilizat si aici. Cine stie… poate peste niste ani…

  8. Stii vorba aceea : omul din greseli invata.. sunt mama… si stiu ca oricat as incerca sa il feresc sa faca anumite greseli.. tot le va face.. si va invata din propriile greseli asa cum am facut-o si noi 🙂

  9. cumva istoria asta ma trimite cu gindul la taica-meu care, desi ar trebui sa fie calit in treburi din astea, tot se enerveaza groaznic de fiecare data cind are de-a face cu astfel de specimene in trafic, chiar in situatii muuuult mai putin evidente/grave decit cea povestita de tine.
    mda … cit despre copil, nu vad de ce nu ar avea ocazia sa plece din Romania, mai ales daca asta ar urmari de la un moment dat!

  10. Despre copii, discutia e lunga:) Nu am copil dar am vazut pe la prietene cum planuiau ele sa-si educe copiii nenascuti. Dar socoteala de acasa nu se potriveste cu aia din targ. Depinde in cea mai mare parte de copil. E nobila dorinta ta de a nu-l lasa sa faca greselile pe care le-ai facut tu dar poate el nu va vrea sa faca aceleasi greseli. Va vrea sa faca altele:)) Eu, daca voi avea vreodata vreun copil, o sa-l invat sa fie bun si tolerant cu oamenii din jurul lui si sa aiba incredere in el. O sa-l las sa greseasca dar o sa am grija ca acele greseli sa nu ramana greseli, sa devina lectii, pentru ca mi-ar placea sa nu faca aceeasi greseala de doua ori, as vrea sa faca greseli noi, sa invete lucruri noi. Ai procedat foarte bine cu taranul ala si poate lumea ar fi mai putin nervoasa daca mai putin ar raspunde la agresivitate tot cu agresivitate. Keep calm and emigrate:)

  11. Nu e o scuza, dar viata grea tembelizeaza si isterizeaza lumea. E suficient sa existe si o doza de marlanie genetica, de lipsa de auto-control si apar reactii precum cea a soferului despre care povestesti.

  12. Probabil vrând să se umfle-n pene cu scamatoriile lui, omul a oprit zece metri mai încolo, într-o staţie de autobuz (doar nu vă închipuiaţi că într-o parcare sau într-o zonă reglementată corespunzător). M-am apropiat, am coborât geamul şi l-am întrebat doar atât: Bună ziua, nu vă supăraţi, v-am făcut ceva? V-am deranjat cu ceva de mă obligaţi să fac manevrele cele mai aiurea ca să evit vreun accident pe stradă? În replică, omul a deschis portiera şi a început să mă înjure ca la uşa cortului

    Cu câteva ierni în urmă, ajung la parcarea din spatele Guvernului (str. Washington) şi încerc să parchez pe unul din locurile de la margine. Erau 2 locuri, unul în faţa celuilalt, şi un taximetrist din generaţia “50+, Ceauşescu şi Poporu’!” parcat exact la mijloc, încălecat pe linia dintre ele.

    Mă duc la el, îi fac semn să coboare geamul, şi îl rog frumos să meargă 2 metri mai în faţă, să se încadreze pe locul lui, ca să pot parca în spatele lui.

    Simpaticul personaj începe să mârâie precum câinele la gard printre colţii pe care şi-i ascuţise în Iepoca dă Haur, când moda era să îţi mănânci de cur colegii: “nu pot, nu vreau, e în drum, n-am chef, hâr, hâr”.

    Mă urc înapoi în maşină, mă plasez în spatele lui, aşa încât numărul meu din faţă era exact la nivelul spoilerului său din spate, şi înaintez uşor. Până când numărul meu se propteşte în spoilerul lui. Fiind elastic, spoilerul nu a păţit nimic, dar l-a zgâlţâit niţel, aşa, ca datul din coate la coadă la carne pe vremea Iepocii după care plângea el.

    Pun frâna de mână, cobor, şi mă duc numai zâmbet la geamul lui: “Mă scuzaţi, eu am încercat să parchez, dar dacă eraţi mai în faţă cum v-am rugat nu se întâmpla nimic”.

    Personajul în cauză capătă o culoare aflată undeva între o roşie prea coaptă şi o vânătă şi începe să urle la mine ceva nearticulat, fără să iasă totuşi din maşină.

    Eu îl salut, mă întorc cu spatele şi mă îndepărtez.

    El demarează ca la liniuţe pe vremea când dădea răposatul Micutzu startul, cu scârţâit de roţi, şi dispare de acolo cu tot cu tărăboanţa lui de taxi.

    Eu mă urc înapoi în maşină, înaintez până la linia care delimita locul de parcare şi parchez acolo regulamentar.

    ~Nautilus

    1. De foarte multe ori mi-am spus ca, intr-o zi, o sa-mi pun mintea cu-n cretin dintr-asta pana la capat.

      Dar nu am timp, sau nervi, de irosit pe idioti…

  13. De cele mai multe ori, ceea ce ne dorim pentru copiii nostri nu coincide cu ceea ce isi doresc ei. Mie mi-ar fi placut ca baiatul meu sa faca sport, sa se miste mai mult, dar el a ales sa stea intepenit pe un scaun. Nici cand era mic nu iubea prea mult miscarea. Prefera jocurile la care trebuia sa isi puna mintea la treaba, nu corpul. :))
    Cat despre badaranul acela, poate ca ai fost inspirat sa nu ii raspunzi la provocare. Cine stie la ce se ajungea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *