Reflecţiile unui cultivator de ceai

Salut, sunt în întuneric şi sunt dependent. Cred… Din nou.
Despre orhideea primită prin curier, cu expeditor necunoscut, ştiţi – am mai scris despre ea. Ce-a urmat, însă, a fost neaşteptat, chiar şi pentru mine.

Unul dintre atu-urile mele, după cum scrie şi în CV, este mobilitatea. Nu-mi trebuie mult ca să mă urc în maşină şi să gonesc spre nu-ştiu-unde, iar dacă mă suni în miez de noapte şi-mi dai un motiv interesant să plec de-acasă, imediat am ieşit pe uşă [aviz amatorilor: am trecut de trei ori prin faza cu mama internată de urgenţă la spital, la propriu, astfel încât trebuie să găsiţi ceva cu adevărat interesant].
Nu m-am simţit niciodată legat de un loc anume (NYC este altă discuţie), consecinţă directă a copilăriei petrecute printre betoane – curtea de bloc şi terenurile de sport. Însă, în 2010, odată cu primul concediu mai îndelungat (o săptămână petrecută în zona Făgăraşului) de la primirea florii, m-am trezit cu o întrebare curioasă: cine are grijă de plantă cât lipsesc?
Noroc că Phalaenopsis-ul meu alb nu se sinchiseşte dacă n-o uzi o săptămână, astfel încât, mai târziu, am hoinărit liniştit prin Egipt, Cehia şi Belgia.
Dar, odată cu întoarcerea de la Bruxelles şi mutarea în noul apartament mai spaţios, familia a găsit de cuviinţă să mă cadorisească: un palmier, un trandafir chinezesc şi o plantă agăţătoare mi-au parvenit în grijă… Care grijă s-a manifestat imediat: se apropia o plecare de două săptămâni în Spania, şi acasă nu mai rămânea nimeni să stea cu “copiii” (vorba aia, rubedeniile te umplu de buruieni, dar apoi să n-ai pretenţia să vină tot ele de la Bacău să ţi le plivească)… Am depăşit dilema apelând la nişte prieteni care, la un moment dat, aveau să caute şi ei pe cineva care să le hrănească peştii.
Au mai trecut aşa nişte luni şi vreo trei oraşe (Barcelona, Salou şi Viena). După care lucrurile s-au precipitat: plecări de-o săptămână, neanunţate: Cluj, Bacău… De fiecare dată, mă întorceam ca să găsesc “sera” ofilită şi aproape căzută. Vedeam plantele veştede, sufeream cu ele şi nu mai ştiam cum să le ud ca să-şi regăsească vitalitatea.
Probabil impresionaţi de grija mea, nişte prieteni au hotărât că nu mi-ar strica încă vreo două orhidee: una albă (dar diferită de-a mea) şi cealaltă mov. Vorba aia: nu-i nimic, îţi mai dăm… În semn de răzbunare supremă, mi-am luat şi eu un pui de (fero)cactus de la Grădina Botanică din Cluj.
Iar astăzi, hoinărind prin agenţie, am descoperit un pui de palmier (altfel decât al meu), crescând ascultător la rădăcina părintelui mai mare. Mâine-l mut în ghiveciul lui.
Deci, cred că mi-am dezvoltat o nouă adicţie. La urma urmei, suma viciilor rămâne constantă, chiar dacă am renunţat la sucuri. Sau, poate, mi-am găsit o nouă pasiune?
Cert este că aştept cu nerăbdare dimineţile, să văd cum mai croşetez firele plantei agăţătoare, să curăţ palmierul de frunzele ce se usucă pe măsură ce tulpina devine lemnoasă, să văd pe unde mai înfloreşte trandafirul chinezesc [în imagine aveţi cea mai recentă floare de hibiscus; entuziasmat de frumuseţe şi, totodată, frapat de efemeritatea ei (nu rezistă mai mult de o zi, două), am căutat pe net şi am descoperit că trandafirul meu e totuna cu hibiscusul – deci pot să-mi fac şi ceai, pe balcon, ca un adevărat plantator], să mă minunez de prospeţimea orhideelor, care sunt înflorite de două luni încoace, să mă amuz la vederea micului cactus, care se face roşu ca para dacă-l stropesc cu apă.
Se îmbujorează de supărare că-l ud (în joacă), el fiind o plantă deşertică. Se îmbujorează ca un om pe care, deşi s-a enervat, nu te mai saturi să-l priveşti, deoarece în roşul acela pulsează viaţa din el. Şi nimic nu e mai frumos decât imaginea unui om plin de viaţă.
Cactusul l-am luat cu prilejul ultimei drumeţii la Cluj, când am petrecut cu M. una dintre cele două săptămâni cât a stat internată. A fost ultima dată când am văzut-o pe M. conştientă. Am intrat la ea în salon, ducând micul ghiveci în palmă.
Ce ţi-ai luat acolo? m-a întrebat, cu vocea stinsă de cancerul care îi atacase şi corzile vocale.
Un cactus. Mi-a plăcut că are ramificaţiile astea roşiatice. Merge numai bine cu culorile calde din living. Şi, oricum, mi-am zis că n-ar strica un suvenir de la Cluj.
Nu-mi luasem un suvenir. Îmi luasem o icoană.

Comments

  1. Ai putea sa lasi plantele in cada, cu putina apa si-si vor trage ele cata au nevoie,prin orificiul din fundul ghiveciului.Deci esti pe cale sa-ti faci propria gradina a Edenului:))Asa o sa respiri un aer mai curat.Sau poti sa le duci la birou cat esti plecat, tot ziceai ca ai o colega noua…

  2. Imi place foarte mult cum arata acum “Cronica”. Trecand peste asta iti spun ca si mie imi plac florile dar am impresia ca lor nu le place de mine… am doua violete care refuza efectiv sa infloreasca si nu stiu de ce. Lumina au slava Dnului. Cred ca sunt de fapt mai mult zapacite pentru ca le trag zilnic draperia (la mine in living dupa ora 2 e ca in cuptor din cauza de amplasare pe vest). Le-am scos o perioada pe geamul de la bucatarie dar eream foarte aproape de a le pierde pentru ca acolo e mai bine dpdv caldura (bucataria fiind diametral opusa pe est) exista la geam un mare nuc… si cred eu ca iodul nu le-a facut deloc bine. Sa ai grija de flori e mai complicat decat sa ai grija de o pisica dau de un caine asa ca Felicitari!!!

  3. Asa deci, ai fost si pe aici, pe la Fagaras, pe pamanturile mele:)))) (a treia mea casa, dupa Maramures si Sibiu.

    O casa fara flori e ca ca o familie fara copii( ce filozofic o sunat asta:) ).

    1. Hmm. Deci, parafrazând, o familie cu copil e ca şi o casă cu flori? Dacă-i aşa, m-am scos, tot nu m-am priceput niciodată în ale florilor… 😛

      Maramureş? Mi se ridică antenele… cam de pe unde?

  4. Eu omor orice planta. Doar animalele imi supravietuiesc si astea fiindca au capacitatea sa se descurce singure. Cred. Eu am omorat si plantele acvative. Bineinteles sunt total inocent. Incerc cu cea mai mare grija. Cam in 2 luni orice e mort. Asadar m-am lasat de treaba asta.

  5. mie imi plac tare mult plantele, cel mai mult iubesc Kalanchoe, nu am foarte multe plante ca nu am unde sa le tin peste iarna, dar nu m-as simtii bine fara Kalanchoe si fara ardeiul iute de ghiveci !

  6. Am destule flori si eu. Bine, la mine sunt si afara si in casa. Trebuie sa recunosc ca de cele din casa se ocupa mai mult mama,din obisnuinta, fiindca eram plecata de acasa toata ziua.
    Sa-ti traiasca! Ca de iubit se vede ca le iubesti 🙂

  7. Am si eu cateva plante in apartament, dar reusesc tot mai rar sa le acord atentia cuvenita, iar ele ma pedepsesc, ghemuindu-si uneori frunzele.
    La Gradina botanica din Cluj nu plec pana nu gasesc o masina care sa ma aduca acasa si pana nu strang bani destui, sa cumpar toate florile care imi vor placea. :))

  8. Întunericule, jos pălăria în faţa ta. Cunosc bărbaţi care au grijă de peşti, alţii care colecţionează cutii de chibrituri… dar bărbaţi care să iubească florile ca şi tine, nu ştiu. Bine, exceptându-l pe puşti care e ajutorul de nădejde al bunicii în ceea ce priveşte îngrijirea grădiniţei de flori…

    1. Eu mi-am propus sa fiu un super-man, care sa aiba grija si de plante, si de pesti.

      Insa nu cred ca o sa ajung sa am si pestii propriu-zisi, pentru ca o sa ma blochez la ornamentarea acvariului…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *