Review 2012 – povestea unui an ratat

YearInReview_FINALPrin condiţia sa, de sfârşit şi totodată început, una dintre faţele trecerii dintre ani este stereotipia deprimantă a bilanţurilor; toată lumea adună plusuri şi scade minusuri. Însemnarea ce urmează poate fi confundată uşor cu un asemenea bilanţ, dar nu este. Cele două pagini de mai jos [voi nu le vedeţi, dar sunt două pagini de Word] nu sunt un bilanţ – de cele mai multe ori, socoteala de final de ani, are ca motiv ideea, adesea neconştientizată, unui câştig; după ce tragi linia să rămâi cu ceva; ori, când rezultatul final nu e decât o gaură neagră, ce bilanţ să mai faci? –, ci o piatră luată de pe inimă. De fapt, nu o piatră, ci un ditamai bolovanul, legat de picioarele lui 2012 şi aruncat în abisurile memoriei, în speranţa că nu voi mai avea prilejul să-mi amintesc de cât de groaznic a fost anul ăsta.

2011 a fost un an fulminant. Un job nou încă din prima zi, vacanţe mai scurte sau mai lungi la Praga, Bruxelles/Bruges şi Barcelona/Salou, casă nouă şi un comportament relativ previzibil al cancerului lui M. Cea mai mare bucurie a lui 2011 a fost ca, în ultima lui secundă, să privim în jur şi să rostim Suntem cu toţii aici.

Apoi a urmat prima secundă a lui 2012 şi, instinctiv, am simţit toţi că vom plăti pentru răsfăţul din anul ce tocmai se încheiase.

Drept dovadă, 2012 a debutat în forţă. După sărbători, imediat ce ne-am reacomodat cu tempo-ul vieţii de zi cu zi, o brutală rupere de ritm a trimis-o pe M. în comă la spital, şi pe noi după ea. A fost una dintre cele mai cumplite nopţi nedormite ale mele, iar zorii n-au adus liniştea, ci doar confirmarea spuselor medicilor: Adevărata problemă nu este starea de acum a doamnei, ci faptul că povestea asta se va mai repeta. Coma medicamentoasă era doar efectul secundar şi nedorit al tentativei de suicid a lui M., pentru care stătea mărturie şi scrisoarea găsită ceva mai târziu de bunica mea – în care M., cu luciditatea ei de fier, ne învăţa pe toţi să supravieţuim fără ea… Singura fărâmă de noroc a acelor zile a fost că taică-miu n-a aflat de scrisoare.

Apoi lucrurile s-au mai liniştit… în măsura în care să asişti neputincios cum se stinge o viaţă lângă tine înseamnă să fii liniştit. Au trecut câteva luni şi am plecat la Viena, într-o escapadă binevenită şi binefăcătoare, în care mi-am reamintit că lumea e, totuşi, frumoasă şi viaţa merită trăită. Sentimentul ăsta a durat doar până când, aşteptând îmbarcarea pentru zborul de întoarcere, am primit un SMS care m-a pus pe jar. Odată coborât pe Otopeni, n-am mai ajuns acasă, ci direct la Cluj, unde M. era din nou internată inopinat. Cea mai recentă şedinţă de chimioterapie se lăsase cu complicaţii, astfel încât şederea ei acolo se prelungise neaşteptat şi, din cauza programelor de lucru ale fiecăruia, doar eu puteam să o aduc înapoi.

Reveniţi cu bine acasă – după un drum Cluj-Bacău pe parcursul căruia am gonit de multe ori ca un nebun, cu avariile puse şi cu viteze mult peste orice limită oficială sau de bun-simţ, ca M. să ajungă la o toaletă, ori să ajungem într-o localitate cu spital –, a urmat o nouă lovitură: despărţirea de V. Ştiam de mult că decizia este inevitabilă, mai ştiam şi că, în ciuda aparenţelor, era lucrul cel mai bun de făcut pentru el, dar ziua aceea când chiar am plecat înspre cămin ne-a sfâşiat pe toţi. De la părinte, obligat să-şi dea copilul de lângă el, până la frate, care se dovedea că încă nu depăşise amintirile traumatizante ale unei experienţe similare, din copilăria mică a lui V.

Era doar începutul zbuciumului cel mare. Foarte repede după plecarea lui V., ne-am mutat cu toţii. O nouă sesiune de chimio a lui M. s-a sfârşit în miez de noapte, într-o ambulanţă gonind prin Cluj, către Urgenţe [unde am descoperit nişte oameni formidabili, de un profesionalism şi un caracter cum nu mai credeam să mai existe în spitalele din România, care n-au precupeţit niciun efort în încercarea de a alina suferinţele celor doi obidiţi care le-au călcat pragul – pacient şi însoţitor deopotrivă. Medicii au mers până într-acolo încât au obţinut aprobarea directorului de spital pentru a o transporta pe M. la Bacău cu o ambulanţă; din păcate, însă, starea prea gravă l-a determinat pe medicul curant al lui M. să nu aprobe transferul pacientei] – complicaţiile mult prea severe şi neaşteptate au făcut ca externarea să devină o chestiune de durată.

Săptămâni în şir am trăit pe drumuri. Mai întâi taică-miu, care a lipsit în neştire de la serviciu, apoi mătuşa mea, apoi eu, apoi alţii din familie – timpul a început să se măsoare în kilometrii dintre Iaşi/Bacău şi Cluj, ori orele perioadelor de vizitare de la spital. A trecut aproape o lună până când M. s-a putut întoarce la Bacău… Acolo a mai jucat o ultimă carte în lupta cumplită cu boala care-i incapacita, uşor-uşor, organismul: operaţia pentru creearea sinistrului “anus contra naturii”. Era cea mai bună decizie pe care M. o putea lua: dacă operaţia reuşea, rezolva problema insuficienţei intestinale, oferindu-i astfel un nou răgaz; dacă operaţia eşua, şansele de supravieţuire scădeau dramatic până aproape de zero. Aşadar, nimic de pierdut. Era o situaţie win-win. Era începutul sfârşitului.

M. a supravieţuit operaţiei (încă o dovadă a tăriei ieşite din comun a organismului său), dar imediat a fost clar că intervenţia nu a rezolvat nimic, ci doar a adăugat nişte elemente în plus pe lista de probleme. În secţia de reanimare, starea lui M. s-a înrăutăţit constant, iar în dup-amiaza zilei de 6 august, M. s-a stins.

Tot ce-a urmat până la înmormântare a fost halucinant.

Începând cu seara aceea toridă, când, pierduţi pe treptele spitalului, negociam cu portarul să vină un amic de-al lui s-o injecteze pe M. cu nişte substanţe, astfel încât trupul să nu se degradeze în noaptea următoare, când n-avea să stea la morgă. Pentru că, la Spitalul Judeţean Bacău, dacă ai de murit, trebuie să fii punctual şi să respecţi programul absurd al morgii, altfel te trezeşti uitat într-o cameră-anexă, lipsită de orice amenajări impuse de scopul lugubru. Pe lângă injecţiile “binefăcătoare”, cunoştinţa lui dom’ portar promitea şi să depună trupul într-o zonă mai răcoroasă – vorbele de-atunci ale lui taică-miu mi-au rămas ca nişte cicatrici pe creier: Vă rog eu, să nu uitaţi, s-o puneţi undeva, mai la rece… Soţia lui tocmai murise în România şi asta o retrogradase la statutul de halcă de carne pusă la păstrare…

Şi terminând cu dimineaţa dinaintea înmormântării, când i-am spus lui taică-miu despre scrisoarea aceea mai veche. Cu puţin înainte îi spuseseră şi bunicii – dar el ştia, încă de-atunci, fiindcă văzuse hârtia imediat ce ajunsese acasă de la serviciu şi, chiar dacă nu o citise (şi nici n-a citit-o vreodată), semnătura lui M. din josul paginii trezise un semnal de alarmă, care l-a făcut s-o caute prin casă şi s-o descopere, inertă, în patul lui V. Paradoxal, scrisoarea de adio a lui M. a fost cea care n-a lăsat-o să moară.

M. îşi dorea să moară. Pentru ea era singura ieşire demnă din situaţia în care se afla. Dar taică-miu s-a încăpăţânat să lupte până în ultima clipă. Această perseverenţă dusă la extrem a născut în el un al şaselea simţ, care l-a ajutat s-o găsească iar pe M., pe la începutul verii, când se pregătea să se arunce de la balcon (apartamentul alor mei este la etajul cinci). Aceeaşi disperare de a spera l-a făcut, până la urmă, să accepte operaţia, cu riscul ei absolut…

După înmormântare, nu s-a mai întâmplat nimic şi aproape că n-a mai rămas nimic. Pentru taică-miu, timpul şi lumea s-au oprit odată cu M. Orice încercare timidă a vieţii de a-şi relua cursul nu este decât o altă tentativă de a-i fura lui taică-miu amintirile, iar existenţa lui a împietrit în jurul unei singure coordonate: mormântul lui M.

Şi astfel, după ce a început prin a ne face să strângem rândurile şi să trecem împreună prin nişte încercări cumplite, anul 2012 a sfârşit prin a ne rupe în bucăţi: V. adoptat de familia lui de împrumut, eu renegat la Iaşi, într-un apartament care a prins tot mai mult contur şi cu care nu mai am cui să mă laud, iar taică-miu însingurat în roboteala lui neostoită pe lângă monumentul de marmură.

Undeva, printre toate cele întâmplate, s-a strecurat vestea unei vieţi noi care va înflori în familia noastră. Acest suflet este singura speranţă reală că 2012 n-a fost un an ratat.

Comments

  1. Eu am o intrebare, dar NU e obligatoriu sa raspunzi la ea, (sau poti raspunde oricand vrei, mai tarziu, si separat, si fara detalii, doar asa la modul general, adica efectiv cum vrei tu, daca vrei tu, cand vrei tu, si cum te simti tu ca e bine pt TINE in primul rand, NU pt a satisface curiozitatea altora, nici macar pt a ajuta pe altii in mod altruist).

    Efectiv vreau sa stiu daca M s-a exprimat vreodata in mod cat de cat clar fata de tine, sau atunci in scris, sau oarecum indirect insa cat de cat clar inteligibil si credibil, in legatura cu un motiv specic pt o dorinta si decizie de sinucidere, adica, de ex:
    * durere fizica insuportabila, sau
    * durere psihologica morala (tristete + anxietate) insuportabila, sau
    * teama de decrepitudine progresiva si indignitatile posibil asociate ei, (adica, de ex, zacut la pat, nevoie de primit ingrijire zilnica, uneori inclusiv intim-neplacuta sau jenanta din partea altcuiva, si asta pt o persoana care mai inainte ea avusese rolul principal de a ajuta pe altii),
    * o evaluare pur si simplu oarecum “la rece” lucid “economica”, (nu neaparat financiara, dar posibil si asta, dar si asa efort-energie cheltuita din partea ei + mai ales a celor dragi pe termen prelungit nedefinit si in crestere fata de un rezultat final oricum negativ),
    * teama de posibila deteriorare cognitiva, sau ce anume…

    …adica eu, ca om individual total independent, vreau sa inteleg ce poate determina un alt om adult grav bolnav, suferind realtiv terminal, insa asa pe o perioada mai lunga si posibil nedeterminata, sa se gandeasca la sinucidere ca o posibila optiune.

    NU critic, NU incerc sa argumentez absolut nimic pro- sau contra-nici in legatura cu M, si nici mai general…dar efectiv vreau sa inteleg pt mine insumi niste probleme si intrebari pe care mi le-am pus eu insumi in legatura cu problema etica a suicidului asistat, o problema fata de care eu personal sunt sensibil datorita legislatiei care incearca deja sa o adreseze, dar si pt ca eu am un fix personal cu etica, (desi NU am studii formale sau cunostinte reale despre asa ceva), si nu ca m-ar interesa direct fie pt un caz personal, fie profesional, dar pur si simplu ca om, vreau sa inteleg. Recunosc si ca am fost ff lenes si, desi subiectul ma intereseaza, totusi NU am citit ff detaliat informatiile relativ reputabile legate de etica suicidului asistat asa cum este el considerat in diverse tari, plus ca sunt destul de ignorant in legatura cu vocabularul de acel nivel, care este un vocabular relativ academic avansat etic si juridic. Deci imi dau seama ca nu ar trebui sa te chinui tu sa incerci sa-mi explici mie nimic. M-am gandit si tot gandit daca sa intreb, dar adevarul e ca nu am pe cine sa intreb despre aceste lucruri decat tot singur sa depun ceva efort pe Internet, pt ca exista documente serioase, dar nu am facut-o inca. Desigur nu e o problema presanta, plus este ceva pur egoist.

    Am sa mentionez la modul general ca mie mi s-ar cere o parere personala de simplu cetatean (total independent) in aceasta clipa despre suicidul asistat in Romania, eu NU as fi de acord, pur si simplu din motive de subcompetenta functionala sistemica (pe judiciar, legislativ, sanitar, comitete de etica serioase la toate nivelurile, institute de tratament paleativ pt bolnavii terminali, cunostintele practice din teren legate de tratamentul paleativ, care astea din urma reprezinta o problema si in tari mult mai avansate decat Romania). Dar asta e o chestie total generala care NU are de a face cu un caz individual particular, si M nu e “un caz”, ci a fost si de fapt ramane mama ta, iar pt mine doar un seaman om. Aici intervine fixul meu cu etica, (ca e un FIX personal, o recunosc sicer, nu e o curiozitate intelectuala, ca daca ar fi, as fi mai constiincios si as studia mai serios in legatura cu asta), si de unde curiozitatea mea.

    Daca te enervezi sau te simti neplacut in vreun fel din cauza acestei polologhii, e posibil sa se intample, insa sper din toata inima ca nu va fi pe termen lung sau, Doamne fereste, ceva de nivel ireparabil asa in sufletul tau personal, (desi nu cred, dar zic si eu). Desigur ca poti sa faci ce vrei, poti sa si stergi intrebarea, poti sa o ignori, orice.

  2. Ti-am spus mereu ca te inteleg…
    Chiar te-am inteles tot timpul. O sa vezi la mine de ce…
    Si pentru mine anul acesta a fost de cosmar. Pe mine blogul m-a tinut in viata…mai am si alte probleme grave, mai multe decat am facut publice…
    Iti doresc un An Nou mai bun!

    1. Am citit.
      Daca ai nevoie de cineva cu care sa discuti… oricand.

      Capu’ sus, pieptu-nainte (baietilor le place chestia asta :D) si ai incredere! Trebuie sa se mai intample si lucruri bune.

      1. Stii? M-am obisnuit sa vorbesc doar cu mine insami despre cele mai grave lucruri. Adevarul e ca la mine am gasit cea mai mare intelegere 🙂
        Sper sa se mai intample si ceva bun. De prin 2009 sunt intr-un fel de iad…cu intermitente.
        Iti multumesc mult pentru intentie.

  3. La multi ani!
    Viata aceea noua e raspunsul universului la toata disperarea care v-a incercat!
    E Bucuria Bucuriilor!
    A voastra si deopotriva a lui M, pentru ca ea nu este straina de aceasta minunata veste!
    Va imbratisez cu toata dragostea din lume! 🙂

  4. Doamne, m-am cutremurat citind. Vorbele sunt de prisos, ai trecut prin atatea…
    Sper sa ai un an bun , cu zile normale, frumoase, calde, placute sufletului tau. Sananate si bucurii

  5. Ar fi prea nedrept sa fie doi ani nefasti consecutiv! sper ca 2013 sa compenseze o parte din necazurile anului trecut.Sa fie o simpla coincidenta ca atunci cand unul se pregateste de plecare altul se pregateste sa-i ia locul? eu nu cred in coincidente…

  6. Dumnezeu sa o odihneasca pe mama ta 🙁
    A fost un an greu, neindurator.
    randurile tale m-au cutremurat teribil.
    Eu doar pe mama o am, acum o luna am trecut prin spaima de a avea si ea cancer la plamani. Noroc ca a fost vorba de altceva.
    Stiu ca timpul va diminua durerea din sufletul tau si vor ramane doar amintirile frumoase 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *